Interviu cu doamna profesor dr. Anamaria Ciubară, preşedintele Conferinţei Europeane de Psihiatrie şi Sănătate Mintală „Galatia 2026”, Galaţi 6-10 mai

• Doamnă Profesor, Conferinţa „Galatia” ajunge în 2026 la cea de-a X-a ediţie. Privind în urmă la acest deceniu, care consideraţi că este cea mai mare realizare a acestui forum academic şi cum a evoluat comunitatea formată în jurul său?

Dacă mă uit onest la aceşti zece ani, cred că cea mai importantă realizare este continuitatea. Nu e deloc uşor să păstrezi un eveniment relevant de la o ediţie la alta, mai ales într-un domeniu care se schimbă atât de rapid. Au fost ani în care am avut resurse limitate, ani în care contextul nu a fost favorabil, inclusiv perioada pandemică, dar conferinţa nu s-a întrerupt.

La prima ediţie am avut în jur de 300 de participanţi şi, sincer, atunci ni se părea mult. Astăzi vorbim de peste 1.500, iar diferenţa nu ţine doar de cifre, ci de complexitatea organizării şi de nivelul de responsabilitate. Am tot învăţat de la o ediţie la alta, am ajustat, am corectat. Nu a fost un salt brusc, ne-a ajutat experienţa acumulată.

În acelaşi timp, s-a schimbat tipul de public. La început veneau mai ales participanţi din ţară, cu lucrări mai degrabă clasice. Acum vedem din ce în ce mai multe prezentări care integrează cercetare reală, date şi colaborări internaţionale. O altă schimbare importantă este modul în care oamenii interacţionează: nu mai vorbim doar de participare punctuală, ci de legături care continuă după conferinţă, de proiecte care se nasc între ediţii. Dincolo de ce se vede, există şi partea mai puţin vizibilă: perioada dinaintea conferinţei. Sunt multe lucruri care trebuie puse cap la cap, uneori până în ultimul moment: organizare, comunicare, coordonare, detalii logistice. Volumul de mesaje, e-mailuri şi apeluri devine foarte mare şi totul trebuie gestionat într-un timp scurt, pentru că ştii că oamenii vin cu aşteptări reale.

Există şi o logică a timpului pe care o înţelegi în ani. După fiecare ediţie, ai impresia că urmează o pauză, dar ea este scurtă. Foarte repede intri în pregătirea următoarei ediţii, apoi te prinde ritmul obişnuit al profesiei, cursuri, pacienţi, activitatea de zi cu zi, şi, fără să realizezi, ajungi din nou în ultimele luni înainte de conferinţă, când totul prinde viteză. Există o glumă care surprinde bine această senzaţie: dacă vrei să vină primăvara mai repede, împrumuţi 50.000 de euro. Aşa este şi cu organizarea unei conferinţe, în momentul în care fixezi data, timpul începe să curgă altfel. Dacă ar fi să rezum, cred că cea mai mare realizare a acestui deceniu este faptul că această conferinţă a rămas constantă şi coerentă în timp, fără întreruperi, chiar şi în perioade dificile, şi a reuşit să crească de la o ediţie la alta într-un mod stabil şi firesc.

Scopul ei a rămas acelaşi de la început: să aducă în discuţie noutăţile reale din psihiatrie şi medicină şi să le apropie de practica de zi cu zi. Adică lucruri care nu rămân doar în zona academică, ci ajung, în mod concret, în felul în care medicii iau decizii şi îngrijesc pacienţii. În jurul acestui nucleu s-a format, în timp, şi o comunitate profesională care revine de la anla an, ca rezultat firesc al continuităţii conferinţei.

• Ediţia aniversară marchează un moment istoric pentru România: primul Simpozion al Colegiului Internaţional de Neuropsihofarmacologie (CINP) găzduit în ţara noastră. Ce înseamnă această recunoaştere internaţională pentru prestigiul universitar al Galaţiului?

Pentru noi, acest parteneriat nu este doar o validare formală, ci mai ales o deschidere reală către un nivel de discuţie ştiinţifică mai amplu. International College of Neuropsychopharmacology este o organizaţie internaţională cu tradiţie, înfiinţată în 1957, care reuneşte specialişti din întreaga lume implicaţi direct în cercetare şi în dezvoltarea tratamentelor moderne în neuropsihofarmacologie.

Prin activitatea sa, cursuri, programe educaţionale, reuniuni şi congrese, CINP creează, de fapt, un spaţiu în care cercetarea şi practica clinică se întâlnesc. Medicii au acces la cele mai noi informaţii şi tratamente, iar cercetătorii înţeleg mai bine problemele reale din clinică. Această legătură este esenţială şi cred că tocmai aici este valoarea reală a unui astfel de parteneriat. Pentru mediul universitar local, inclusiv pentru Universitatea „Dunărea de Jos din Galaţi”, înseamnă acces direct la aceste idei şi la oamenii care le dezvoltă. Pentru medici şi rezidenţi, diferenţa este una concretă: nu mai vorbim despre informaţie filtrată, ci despre dialog direct.

În acelaşi timp, pentru noi, ca organizatori, este şi o responsabilitate în plus. Un astfel de parteneriat ridică nivelul aşteptărilor şi te obligă să fii foarte atent la conţinut şi la calitatea discuţiilor. Este, în acelaşi timp, şi un obiectiv pe care ni l-am dorit: să aducem astfel de parteneriate la Galaţi. Iar faptul că s-a concretizat arată că munca din aceşti ani a fost văzută şi în afara ţării.

• Tema centrală: Interdisciplinaritatea. Sloganul conferinţei pune accent pe dialogul interdisciplinar. De ce este esenţial, în contextul medical actual, ca psihiatria să nu mai fie privită ca o disciplină izolată, ci în strânsă legătură cu neuroştiinţele, farmacologia şi chiar tehnologia?

În practică, psihiatria nu a fost niciodată cu adevărat izolată, doar că astăzi nu ne mai permitem să o tratăm ca pe o specialitate separată. Pacienţii nu vin „pe bucăţi”. Vin cu probleme psihice, dar şi cu boli somatice, cu tratamente în paralel, cu contexte sociale complicate. Dacă nu vezi imaginea de ansamblu, rişti să tratezi doar o parte din problemă.

Legătura cu neuroştiinţele este esenţială pentru că ne ajută să înţelegem mai bine mecanismele din spate, nu doar manifestările. Farmacologia este la fel de importantă, pentru că deciziile de tratament sunt din ce în ce mai nuanţate. Nu mai vorbim doar de „ce medicament”, ci de dozaj, interacţiuni, efecte pe termen lung. Iar tehnologia începe să intre din ce în ce mai mult în zona asta, fie că vorbim de instrumente de monitorizare, de analiză de date sau chiar de suport în diagnostic. Nu înlocuieşte medicul, dar schimbă modul în care lucrăm.

În cabinet, lucrurile se văd foarte concret. Sunt situaţii în care nu poţi lua o decizie fără să te gândeşti şi la partea neurologică, şi la cea metabolică, şi la tratamentele pe care pacientul le ia deja. De aceea, dialogul între specialităţi nu este o opţiune „modernă”, ci o necesitate. Ne bucură şi faptul că la „Galatia” nu vin doar psihiatri. Avem medici din mai multe specialităţi, dar şi specialişti din alte domenii, sociologi, filosofi, oameni care privesc lucrurile din unghiuri diferite. De multe ori, aceste perspective completează foarte bine discuţia medicală şi aduc nuanţe pe care altfel le-am pierde. Asta încearcă să reflecte şi tema conferinţei: faptul că, în realitate, medicina nu mai funcţionează pe graniţe foarte clare, iar psihiatria face parte din acest tablou mai larg.

• Una dintre temele secundare ale ediţiei de anul acesta este „Can AI Be a Psychiatrist?”. În opinia dumneavoastră, unde se termină algoritmul şi unde începe dimensiunea umană, de neînlocuit, a actului medical în psihiatrie?

Cred că întrebarea este formulată provocator, dar tocmai de asta e utilă. Inteligenţa Artificială poate face deja foarte bine anumite lucruri: să analizeze cantităţi mari de date, să identifice tipare, să coreleze informaţii pe care, uneori, noi le vedem mai greu sau mai lent.

Unde se opreşte, însă, este în zona de relaţie. În psihiatrie, nu lucrezi doar cu simptome clare şi cuantificabile. Lucrezi cu oameni care uneori spun pe ocolite ce au de spus, care ezită, care testează, care îşi schimbă discursul de la o consultaţie la alta. Sunt nuanţe care ţin de context, de ton, de tăceri, lucruri care nu pot fi reduse la un set de date.

În practică, sunt situaţii în care diagnosticul nu apare imediat. Se construieşte în timp, din detalii mici, din evoluţie, din relaţia cu pacientul. Acolo intervine partea pe care nu o poţi automatiza: încrederea, intuiţia clinică, capacitatea de a interpreta nu doar ce spune pacientul, ci şi cum spune.

În acelaşi timp, trebuie spus foarte clar: în psihiatrie, un diagnostic nu este niciodată o etichetă pusă rapid şi definitiv. Este un proces care se ajustează în timp, în funcţie de evoluţia pacientului. Din acest motiv, Inteligenţa Artificială nu va putea pune un diagnostic exact în sensul în care îl înţelegem în practica reală, pentru că îi lipseşte această dimensiune dinamică şi relaţională.

Asta nu înseamnă că AI nu va avea un rol important. Din contră, cred că va deveni un instrument util, poate ajuta la triere, la monitorizare, la organizarea informaţiei. Dar nu poate înlocui întâlnirea reală dintre medic şi pacient.

Cred că este important ca oamenii să înţeleagă şi acest lucru: dacă apar probleme, dacă există simptome care persistă sau se agravează, cel mai corect pas este consultul medical. Tehnologia poate ajuta, dar nu poate înlocui evaluarea directă. Cu cât intervenţia este mai timpurie, cu atât şansele de evoluţie favorabilă sunt mai mari. Mai degrabă, întrebarea corectă nu este dacă AI poate fi psihiatru, ci cum îl folosim astfel încât să ne ajute, fără să pierdem esenţa actului medical. În psihiatrie, acea esenţă rămâne profund umană.

• Pe măsură ce integrăm Inteligenţa Artificială şi medicina digitală, care sunt principalele riscuri etice pe care le veţi dezbate la conferinţă pentru a ne asigura că îngrijirea rămâne centrată pe pacient?

Pe măsură ce intrăm tot mai mult în zona digitală, apar câteva riscuri foarte concrete, pe care le vom discuta şi în cadrul conferinţei. În primul rând, este vorba despre datele pacientului. În psihiatrie, vorbim despre informaţii extrem de sensibile, nu doar diagnostice, ci şi detalii personale, istorii de viaţă. Cum sunt stocate, cine are acces la ele şi cât de bine sunt protejate sunt întrebări esenţiale.

Un alt risc este tendinţa de a simplifica lucrurile. Când lucrăm cu aplicaţii, scoruri sau algoritmi, există tentaţia de a reduce pacientul la nişte indicatori. În realitate, două persoane pot avea acelaşi rezultat pe hârtie şi totuşi situaţii complet diferite. Dacă nu eşti atent, pierzi exact partea care contează.

Mai este şi problema responsabilităţii. Dacă o recomandare vine dintr-un sistem automatizat, cine îşi asumă decizia? În practică, responsabilitatea rămâne la medic şi cred că este important să nu diluăm acest lucru.

Vom discuta şi despre riscul de a crea o distanţă între medic şi pacient, dacă interacţiunea devine prea mediată de tehnologie. În psihiatrie, relaţia directă este esenţială şi nu poate fi înlocuită.

Pe de altă parte, medicina digitală are şi beneficii clare: acces mai rapid la informaţie, posibilitatea de monitorizare, o mai bună organizare a datelor. Ideea nu este să respingem tehnologia, ci să o folosim fără să pierdem din vedere pacientul. În fond, asta este şi miza acestor discuţii: cum integrăm aceste instrumente astfel încât decizia să rămână una medicală şi îngrijirea să rămână, în mod real, centrată pe pacient.

• Conferinţa se bucură de sprijinul Academiei Române şi al principalelor universităţi din regiune. Cum contribuie această colaborare instituţională la formarea noilor generaţii de medici rezidenţi şi psihologi?

Sprijinul din partea Academiei Române şi colaborarea cu universităţile din regiune nu înseamnă doar prezenţă pe afiş, ci acces real la oameni care au experienţă şi pot transmite mai departe lucruri care nu se învaţă doar din manuale. Pentru un rezident sau pentru un tânăr psihiatru, diferenţa apare în momentul în care intră în contact direct cu profesori, cercetători sau clinicieni care lucrează de ani de zile în domeniu. Nu este doar despre a asculta o prezentare, ci despre întrebările pe care le poţi pune, despre discuţiile informale, despre felul în care vezi cum gândeşte un medic cu experienţă.

În acelaşi timp, aceste parteneriate creează un cadru mai stabil. Conferinţa nu este un eveniment izolat, ci face parte dintr-un traseu de formare mai larg. Studenţii şi rezidenţii au ocazia să vadă ce înseamnă cercetarea, cum se construieşte un studiu, cum se discută un caz din perspective diferite. Un alt lucru important este expunerea. Pentru cine este la început, contează foarte mult să vadă unde se află în raport cu alţii, să îşi testeze ideile, să prezinte, chiar dacă la început există emoţii. De multe ori, progresul se vede exact în acest tip de context.

Cred că, în final, colaborarea instituţională contează pentru că oferă continuitate şi un anumit nivel de rigoare. Iar pentru generaţiile tinere, asta înseamnă un start mai solid şi o înţelegere mai clară a direcţiei în care pot merge.

• „Galatia 2026” se desfăşoară în format hibrid. Cum reuşiţi să menţineţi rigoarea academică şi interacţiunea umană autentică între participanţii aflaţi fizic la Galaţi şi cei care urmăresc lucrările online, din toate colţurile lumii?

Formatul hibrid a apărut iniţial mai mult din necesitate, în perioada pandemiei, când nu exista altă soluţie. Atunci am fost obligaţi să învăţăm rapid cum să funcţioneze lucrurile în online. După aceea, însă, a devenit clar că are şi avantaje reale şi că merită păstrat.

În varianta actuală, provocarea principală este să nu pierzi calitatea interacţiunii. Rigoarea academică ţine de aceleaşi lucruri ca într-o conferinţă clasică: selecţia lucrărilor, calitatea prezentărilor, discuţiile de după. Aici nu schimbă nimic faptul că o parte dintre participanţi sunt online.Partea mai sensibilă este interacţiunea umană. Evident, nu este acelaşi lucru să fii în sală sau să participi de la distanţă. Tocmai de aceea încercăm să păstrăm cât mai mult din dinamica de discuţie: sesiuni de întrebări, dezbateri, dialog real între cei din sală şi cei conectaţi online. Nu vrem să fie doar o succesiune de prezentări.

În acelaşi timp, formatul hibrid a deschis conferinţa către oameni care altfel nu ar fi putut participa, fie din motive de distanţă, fie de timp. Şi asta a adus o diversitate mai mare de perspective, ceea ce este un câştig real. Când reuşeşti asta, şi rigoarea se păstrează, şi discuţia rămâne reală, nu doar o serie de prezentări una după alta.

• Am observat că studenţii Universităţii „Dunărea de Jos” beneficiază de gratuitate pentru participarea fizică. Cât de important este pentru un student la Medicină să fie expus la un astfel de nivel de discurs ştiinţific internaţional încă de pe băncile facultăţii?

Cred că orice medic îşi aminteşte perioada de studenţie. Ştim cum e să fii la început, să încerci să înţelegi multe lucruri noi deodată şi să îţi dai seama unde te situezi, de fapt, în tot acest domeniu. Pentru un student la Medicină, contactul cu un nivel internaţional de discuţie ştiinţifică încă din facultate contează mult mai mult decât pare la prima vedere. Nu e vorba doar de informaţie în sine, ci de felul în care începi să înţelegi cum se discută un caz, cum se argumentează o decizie, cum arată cercetarea dincolo de cursuri.

Faptul că studenţii de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi pot participa gratuit la partea fizică a conferinţei înseamnă, practic, acces direct la acest tip de experienţă. Nu mai rămâne ceva abstract sau „de auzit”, ci devine ceva la care participi efectiv, chiar dacă la început doar asculţi.

Şi, foarte important, unii dintre ei ajung să şi prezinte lucrări. Nu rămân doar spectatori, ci intră efectiv în program, îşi expun ideile, îşi încep parcursul academic acolo. La fel, rezidenţii sunt deja o prezenţă constantă în conferinţă, nu doar ca participanţi, ci şi ca autori şi prezentatori. Şi mai e un lucru important: pentru un student, astfel de evenimente îţi pot schimba uşor perspectiva. Poţi să descoperi o direcţie care ţi se potriveşte sau, pur şi simplu, să înţelegi mai bine ce înseamnă medicina în practică, nu doar în teorie.

Până la urmă, toţi am fost studenţi şi ştim că multe lucruri se fixează exact din astfel de întâlniri, nu doar din cursuri sau examene. Contează enorm să ai acces la ele cât mai devreme.

• Sunteţi fondatoarea şi preşedinta acestui eveniment de zece ediţii. Ce face ca oraşul Galaţi să fie gazda ideală pentru un forum de o asemenea anvergură şi care este feedback-ul colegilor străini care revin an de an aici?

Galaţiul este un oraş universitar, cu o viaţă academică reală, construită în jurul Universităţii „Dunărea de Jos”. Asta se simte în modul în care funcţionează şi astfel de evenimente. Nu este un oraş „de congres”, în sensul marilor capitale europene, dar are avantajul de a fi compact şi uşor de parcurs, iar asta face ca oamenii să se întâlnească mai uşor şi discuţiile să continue natural, dincolo de sala de conferinţă. Feedback-ul colegilor străini este, de regulă, foarte direct: apreciază nivelul ştiinţific, organizarea şi faptul că discuţiile sunt reale, fără rigidităţi inutile. Mulţi spun că le place şi atmosfera generală, tocmai pentru că este mai apropiată, mai firească.

Un rol important îl are şi sprijinul constant al conducerii universităţii, care a susţinut de la început dezvoltarea acestui eveniment şi a înţeles că astfel de iniţiative nu se construiesc într-un singur an, ci în timp, cu continuitate şi consecvenţă. Aşa cum am mai spus, am observat că cei care revin an de an o fac nu doar pentru programul ştiinţific, ci şi pentru modul în care se leagă lucrurile aici, felul în care oamenii discută şi revin în contact unii cu alţii.

În final, cred că vizibilitatea Galaţiului în zona academică vine din această combinaţie: universitatea, oamenii implicaţi şi consecvenţa cu care s-a construit totul de-a lungul anilor.

• După zece ani de succes constant, care este următoarea frontieră pentru „Galatia”? Unde vedeţi această conferinţă şi cercetarea în domeniul sănătăţii mintale din România în următorul deceniu?

După zece ani, nu cred că întrebarea este neapărat „cât de mare devine conferinţa”, ci mai degrabă cum reuşeşte să rămână relevantă. Medicina se schimbă foarte repede, iar psihiatria la fel, apar tratamente noi, moduri noi de a înţelege bolile, tehnologii care intră tot mai mult în practică.

Pentru „Galatia”, îmi doresc în primul rând să păstrăm acest contact direct cu noutăţile reale din domeniu şi cu oamenii care le lucrează efectiv. Să rămână un loc în care vii şi afli ce contează acum, nu ce era important acum câţiva ani.

În acelaşi timp, cred că în România există deja o generaţie nouă de medici şi cercetători mult mai conectaţi la ce se întâmplă pe plan internaţional. Provocarea nu mai este accesul la informaţie, ci transformarea ei în practică şi în proiecte constante, nu doar iniţiative izolate. Dacă ar fi să spun foarte simplu, cred că direcţia este să rămână un spaţiu viu, în care se întâlnesc oameni care chiar lucrează în domeniu şi care au ce să îşi spună unii altora, de la un anla altul.

Profil

Provin dintr-o familie de medici, iar acest lucru a influenţat în mod firesc parcursul meu profesional. Tatăl meu, Prof. Univ. Dr. Marin Burlea, a fost medic pediatru şi o personalitate foarte respectată în medicina românească. Am crescut văzând nu doar respectul de care se bucura din partea pacienţilor, ci şi felul în care înţelegea medicina, cu rigoare, dar şi cu multă atenţie faţă de om. De la el cred că am învăţat, în primul rând, responsabilitatea faţă de pacient şi ideea că medicina nu este doar ştiinţă, ci şi relaţie umană.

Mama mea, Prof. Univ. Dr. Georeta Burlea, este logoped şi mi-a adus mai aproape importanţa comunicării, cât de mult contează felul în care spui lucrurile, cum asculţi şi cum înţelegi ceea ce nu este spus direct.

Cred că acest mediu în care am crescut a conturat în mod natural drumul meu către medicină şi, mai târziu, către psihiatrie şi mediul universitar. În prezent sunt profesor la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, unde lucrez cu studenţi, rezidenţi şi doctoranzi, atât în activitatea didactică, cât şi în cea de îndrumare ştiinţifică. Îmi place partea aceasta de lucru direct cu tinerii medici, pentru că te obligă să rămâi conectat la ce se schimbă în medicină şi să explici lucrurile cât mai clar, nu doar teoretic. Sunt, de asemenea, medic primar psihiatru şi şef de secţie la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Elisabeta Doamna” Galaţi, unde activitatea este foarte practică şi direct legată de pacienţi. Cele două roluri, universitar şi clinic, se completează în mod firesc: ceea ce vezi în spital aduci în zona academică, iar ceea ce discuţi cu studenţii te ajută să îţi clarifici mai bine propriile decizii clinice.