Interviu cu Cătălina Florescu, voce importantă a feminismului contemporan din diaspora românească

Cine este Cătălina Florescu? Doamna Cătălina Florescu se auto-prezinta astfel:

“M-am născut într-o duminică în România, a doua zi după Ziua Internațională a Femeii, și am decis să locuiesc departe, în S.U.A. Sunt o mamă cisgenă, care lucrează, cadru didactic universitar, persoană cu o dizabilitate invizibilă și femeie naturalizată în Statele Unite. Sunt autoare a 13 cărți publicate, 10 în limba engleză și 3 în limba română. Sunt educatoare cu un stil de predare atipic, deoarece programele de studiu trebuie revizuite drastic pentru a rămâne relevante pentru studenți și pentru noi.

Dețin un doctorat în Literatură Comparată, cu specializare în Științe Medicale Umaniste și Teatru, diplomă conferită de Universitatea Purdue. Predau cursuri universitare de teatru, literatură, cinema și scriere la Universitatea Pace din New York. Predau arta scrierii academice și a comunicării studenților internaționali absolvenți la Institutul Stevens din Hoboken, NJ. Găsesc inspirație în teme majore, fie că au legătură cu corpul uman în declin (când este bolnav), fie cu rasismul (pentru că sunt albă, rasismul contează pentru mine), imigrația (religia și politica sunt supraevaluate, dar împărtășim un singur Pământ), dizabilitatea (pentru că am crescut în comunism ca să-i observ retorica vicioasă, dar pompoasă) și alte subiecte care ies la suprafață în viața reală.”

Dr. Adriana Cordali, autoarea cărții „Retorica vizuală a României comuniste: Viața sub privirea totalitară” scrie despre Cătălina Florescu: “Concentrarea Dr. Florescu asupra intersecționalității în piesele scrise de dramaturge românce este o inițiativă admirabilă, având în vedere atât lipsa materialelor despre intersecționalitatea culturală românească, cât și teatrul în general în programele de învățământ din Statele Unite. Nu numai că cele zece piese incluse pentru discuție în această carte reprezintă o mostră splendidă de teatru românesc, dar și analizele și activitățile atent structurate, prefațate de fotografii din spectacole, fac din această carte o muncă făcută cu dragoste”

Profesoara şi scriitoarea Cătălina Florescu are amabilitatea să răspundă la 10 întrebări adresate de Cornel Gingăraşu, pentru publicul gălăţean şi în general pentru întreaga Românie.

1. Spuneți adesea că „cărțile mele sunt vocea mea”. Cum s-a format această voce și în ce fel experiențele din România comunistă și apoi din Statele Unite au modelat-o?

Am copilărit alături de o soră nu doar extraordinar de frumoasă, dar și ambițioasă, care reprezenta județul Tulcea la olimpiadele naționale de limba română. Părinții ne făcuseră, în camera pe care o împărțeam, două rafturi pline ochi cu cărți. Avusesem doar unul când ne jucam cu păpușile și jucăriile, iar cel de-al doilea fusese adăugat pentru că nu mai încăpeau cărțile.

Ce este uimitor pentru mine, deși nu singular, este cum ajung să scriu. Ca adolescentă, scriu în jurnale, iar în paralel corespondez cu un amic, trimițându-ne scrisori. Deși suntem colegi de clasă, ni se pare mai simpatic să ținem și să ne înmânăm o scrisoare pusă în plic.

Ajung să scriu cu adevărat alegându-mi proiectele abia în S.U.A., după ce termin studiile. Cercetarea de aici, expunerea mea unei culturi variate, faptul că sunt, la data respectivă, o imigrantă care trebuie să demonstreze ce poate mă impulsionează (dar și mă extenuează). Așa am ajuns să scriu despre sănătate, spitalizare, forme de engleză, maternitate și, apoi, piese de teatru, poezie etc.

2. Activitatea dumneavoastră se află la intersecția dintre literatură, teatru, studiile de gen și umanioarele medicale. Ce v-a determinat să construiți acest dialog între artă și știință și de ce îl considerați esențial astăzi?

Într-un editorial pe care îl scriam pentru Școala 9 vorbeam despre cum m-a ajutat teatrul să evoluez ca om. Nu voi sintetiza aici ce am scris acolo, dar voi spune că, fiind atrasă de acest gen literar din copilărie, el m-a ajutat enorm în spontaneitatea felului meu de a fi, în a realiza nu ce „zice” corpul, ci ce face, cum și ce se simte ș.a.

Când ajung în State și toți colegii mei de la Literatura Comparată iau cursurile care existau la data respectivă în programa școlară, eu nu mă regăsesc în oferta programei. Nu pentru că nu sunt cursuri interesante, dimpotrivă, ci pentru că simt că vreau altceva, dar încă nu mi-e clar ce.

La Purdue University nu exista (atunci) un program de Medicină Umanistă și, chiar dacă ar fi existat, cel mai probabil ar fi fost în cadrul Departamentului de Medicină, nicidecum la Umanioare. Pentru că nu existau cursuri despre literatură și corp, literatură și medicină, literatură și semiotică, literatură și artă, bat la uși și vorbesc cu profesorii care (cred eu) ar fi interesați, dar și pregătiți să mă asculte și apoi să facem împreună cursuri independente.

Așa creez cursuri interdisciplinare care, ulterior, îmi lărgesc perspectiva asupra felului în care vreau să mă specializez, în loc să o îngustez și să merg pe un drum „sigur”, bătătorit, dar care nu m-ar duce nicăieri sau nu m-ar satisface.

Așa ajung să iau două granturi care mă ajută să continui dizertația și să fiu prima studentă de la Purdue University care cercetează și scrie o teză de doctorat despre corpurile aflate la limită, care au primit un diagnostic, care au devenit pacienți etc. Schimbarea s-a produs, negreșit; ce urmează pentru ei? Asta m-a preocupat: să văd cum ei, ca oameni sau creând personaje și opere de artă, vorbesc despre spital, spitalizare, condiția de pacient, costuri ș.a.m.d.

3. În numeroase texte abordați inegalitățile din sănătatea femeilor și faptul că durerea lor este adesea ignorată sau diagnosticată târziu. Ce schimbări considerați prioritare pentru ca sistemele medicale să răspundă mai echitabil nevoilor femeilor?

Multe pornesc de la a ne asculta corpurile, fie că suntem femei sau bărbați. Sunt adepta ascultării cu atenție a ceea ce se întâmplă în noi, pentru că nimeni nu poate ști ce este acolo. „Body literacy” este la fel de relevantă și vitală ca alte materii: învățăm să citim și să scriem pe băncile școlii; învățăm să calculăm tot acolo; de ce nu învățăm să ne ascultăm corpurile? De ce doar când ceva începe să doară îi dăm importanță?

De aceea, pentru mine, a ști de ce are nevoie corpul meu este fundamental, diferit de ceea ce are nevoie corpul surorii mele, ca să dau un exemplu simplu, dar pertinent. Avem amprente diferite de la un om la altul, dar nu credem că trăim în corpuri distincte, că experiențele noastre diferă, că doctorii și cadrele medicale nu trebuie să vadă în fața lor un manual de anatomie, ci oameni cu întrupări și emoții diferite.

Din momentul în care realizăm asta și, sper, cât mai devreme, vom putea expune inegalitățile.

Mai mult, corpul femeii este diferit de cel al bărbatului. Și niciunul nu este superior celuilalt. Însă corpurile femeilor sunt cele în care noile vieți sunt protejate. De aceea mă uimește că nu ni se acordă atenția și respectul necesare din punct de vedere medical. Orice doctor va confirma că trăim în corpuri care diferă în funcție de sex, dar nu știu câți doctori sunt dispuși să denunțe sexismul care există în cercetarea insuficientă și inechitabilă ce persistă încă la nivel global.

4. Ați vorbit deschis despre dizabilitatea invizibilă cu care trăiți – status migrainosus. Cum v-a influențat această experiență atât existența personală, cât și scrisul? În ce fel poate literatura transforma durerea într-o formă de cunoaștere și solidaritate?

Predau un curs despre literatură și dizabilitate și, din primele sesiuni, poziționez discuția către identitate: sunt persoane pentru care o condiție medicală este parte din ele, dar nu cea esențială (de exemplu, sunt avocată, soră, dar am și boala „X”); sunt alții care pun diagnosticul pe prim-plan și în jurul acestuia își clădesc destinul (de exemplu, sufăr de „X” și mă raportez altfel la cum exist în acest corp și în lume).

Multă vreme nu știu despre toate acestea. Știu că mama trage jaluzelele și noi ne plimbăm în vârful picioarelor, ca să nu adăugăm durerii ei și ca episodul să treacă repede. Nu știu atunci că și ceea ce mă doare pe mine este ceva ce mă va afecta toată viața (sau, cel puțin, până în clipa la care scriu acum).

Am investit timp și energie (adică analize peste analize, insistențe, investigații), am sperat ca medicii să admită că migrena este o dizabilitate invizibilă (ceea ce s-a întâmplat în 2000, dar nu este mediatizat adecvat). Recent am primit acest diagnostic despre care aminteați; este vorba despre o migrenă care ține mai mult de 72 de ore și care vine cu alte consecințe, de la cele fizice la cele psihice. Diagnosticul mă ajută să am ceva pe hârtie, la dosarul medical, astfel încât cei care îl citesc să știe că nu este „doar o durere de cap”, cum mult timp a fost luată în derâdere migrena.

5. Moartea mamei dumneavoastră din cauza cancerului de sân a reprezentat un moment definitoriu în parcursul profesional și artistic. Cum s-a transformat această experiență în trilogia Staging Breast Cancer și ce mesaj doriți să transmiteți despre prevenție, memorie și dialogul despre boală?

Când am terminat teza de doctorat despre cei diagnosticați cu cancer și alții cu SIDA, ceva în mine părea „neterminat”. Prima mea piesă de teatru s-a născut din dorința de a crea un personaj feminin educat, profesoară, care realizează că nu știe mai nimic despre corp atunci când este diagnosticată. Piesa transmite femeilor rugămintea să meargă la control anual, să ceară o a doua opinie, să citească, să se documenteze, să vorbească cu alții, să se confeseze etc.

Iar când Mia, personajul central, ia decizia, deloc ușoară, de a trece prin mastectomie fără reconstrucția sânilor, atunci mama mi-a fost reper.

Mama mea a trăit în perioada oribilă a dictaturii comuniste, când femeile nu aveau dreptul la avort, când corpurile lor erau muncite la maximum, până la extenuare. Mama mea nu a avut suportul necesar pe care pacienții trebuie să îl aibă. Iar eu și sora mea eram adolescente. Mama mamei era o femeie simplă care, chiar dacă și-ar fi dorit să învețe, nu a avut această șansă. Iar tata, deși era un om extrem de bun și calm, nu știa nici el ce înseamnă cancerul.

A-ți vedea mama murind în patul copilăriei este o traumă pe care corpul și mintea mea nu o pot șterge.

Pentru mine, a studia, a asculta și a intervieva au fost modalități de a începe să înțeleg ce este cancerul și impactul său dincolo de diagnostic. Scriind trilogia, mi-am dorit să îi aduc un omagiu mamei, dar și altor oameni care au trecut prin boală, fie că au reușit să își continue viața, fie că nu.

Trilogia este un răspuns creativ la ceea ce am studiat la doctorat și are la bază multă cercetare. Este scrisă pentru a fi jucată și dansată (ultima parte este un text pentru coregrafie), pentru a fi citită în școli sau în centre medicale și, cel mai important pentru mine, pentru ca dialogul despre boală, costul ei material și emoțional să continue.

6. Sunteți considerată una dintre vocile importante ale feminismului contemporan din diaspora românească. Cum definiți feminismul pe care îl promovați și ce rol acordați conceptului de intersecționalitate în cercetarea și creația dumneavoastră?

Mulțumesc de compliment, dar nu cred că este adevărat.

Sunt bătăioasă; este ceva ce am învățat studiind și apoi trăind în S.U.A. Nu mă definesc ca fiind o feministă, ci mai degrabă o womanist. Diferența dintre cei doi termeni este că femeile de culoare din S.U.A. și-au dat seama că feminismul promovat avea în prim-plan femeia albă, născută aici, cu statut social bun sau mediu și că, ducând lupta din această perspectivă, feminismul pornea din start excluzând, deci nu era echitabil.

De aceea se naște, în 1989, conceptul de intersecționalitate, creat de o avocată de culoare. (Termenul nu se aplică doar femeilor; trebuie precizat și acest lucru.)

Ce îmi doresc să fac în continuare este să le vorbesc americanilor despre vasta și mult ignorata literatură și artă create de femeile din Europa de Est. Firește că am o agendă atunci când fac asta, dar este și de datoria mea, născută fiind în România și păstrând legătura cu cei de acasă, să aduc ceea ce am trăit și descoperit și celor de aici, desigur, atât cât pot.

Este clar că temele pe care mi le aleg nu au cum să nu fie despre ceea ce am trăit în corpul și în mintea mea de femeie. Dar sunt atentă și la alte forme de discriminare sau de izolare pentru că, presupun, este ceva în mine care nu poate să tacă sau să întoarcă privirea atunci când un abuz se perpetuează, cum este, de exemplu, ceea ce se întâmplă acum în S.U.A. cu expulzarea brutală a celor care nu au acte în regulă.

Cred sincer în Articolul 1 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, care spune că fiecare dintre noi se naște liber și egal în demnitate și în drepturi. Trebuie să pornim de aici în fiecare zi, în ceea ce facem și în felul în care ne uităm și vorbim cu oamenii.

7. În volumele și cursurile pe care le susțineți abordați teme precum imigrația, identitatea, rasismul, dizabilitatea și drepturile omului. Care sunt provocările și responsabilitățile unui intelectual care scrie și predă într-un spațiu multicultural?

Cred că exact spațiul multicultural mă ajută să predau așa cum trebuie predat: eu nu sunt la catedră să impun relația de ierarhie profesor–student (de fapt, nici nu stau acolo!), ci sunt într-un spațiu care a fost creat pentru a purta un dialog, uneori incomod, dar necesar.

Așa cum am spus mai devreme, teatrul, ca gen literar, a fost cel care m-a ajutat să înțeleg valoarea dialogului, cât și a contextului. Faptul că vin dintr-o altă țară, faptul că nu am vrut sub nicio formă să îmi pierd „accentul”, faptul că știu ce înseamnă cenzura mă ajută să mă prezint studenților așa cum sunt în viața reală: un om care trăiește încercând să învețe.

8. Predați la universități americane și lucrați cu studenți proveniți din medii culturale foarte diferite. Cum credeți că ar trebui să se schimbe educația universitară pentru a răspunde provocărilor generațiilor actuale?

A fi dascăl este o meserie nobilă!

Am avut parte de profesori, în școală, la Tulcea și apoi la facultate, în București, care își pregăteau lecțiile astfel încât să ne facă să rămânem curioși. Am avut un tată care a venit de la sat și care a fost primul din familia lui care a preferat cartea în loc de munca câmpului. Nu că ar fi ceva înjositor în asta, dar a demonstrat că poate alege ceea ce simte că i se potrivește.

Un tată care ne-a spus mereu, mie și surorii mai mari, pentru cine și de ce învățăm și care, la fel ca mama, nu era interesat de nota zece. Mi-aduc aminte că ne dădea bani să mergem la cinematograf și, când ne întorceam acasă, ne întreba: „Ce ați învățat?” Ne cerea părerea, ceea ce era colosal, mai ales că eram adolescente și trebuia să fim independente, să știm să gândim pentru noi, ca fete și viitoare femei.

Așa că, atunci când merg pe acest drum în care pot să formez un tânăr, chiar și pentru un semestru, știu că am datoria morală să fiu la zi cu ceea ce se întâmplă, să folosesc un limbaj care să nu permită discriminarea și să creez în clasă o atmosferă de dialog onest, oricât de delicat sau greu ar fi.

Cred că elevii și studenții din ziua de azi sunt dornici să învețe, dar nu din aceleași lecturi învechite, cu același stil de predare – predat, ascultat, extemporal, notă –, ci prin metode aplicate, care pot fi folosite și după ce școala s-a terminat.

Lecțiile de viață nu primesc note, iar dacă reușesc să îi ajut să gândească independent și rafinat, sunt mulțumită de ceea ce am făcut.

9. Ați afirmat că tăcerea poate întreține rușinea, fie că este vorba despre cancer, migrene, Alzheimer sau traumă. Ce rol au scrisul, teatrul și poezia în spargerea acestor tăceri și în construirea unor comunități mai empatice?

Tăcerea devine complice unei dureri și unei suferințe și (te) izolează. De fiecare dată când m-am deschis, discutând despre dictatură, cancerul mamei, migrenele mele, maternitate, de fiecare dată a fost măcar un om care mi-a spus „mulțumesc” și care mi s-a confesat: „Și eu…”, „Tatăl meu…”, etc.

Ca oameni, suntem făcuți să ne spunem poveștile, iar ele nu vor fi niciodată doar despre izbândă. Vom fi doborâți de multe ori în viață, dar, dacă avem în noi deja creată rutina de a ne deschide altora, de a fi onești cu noi înșine, deja ne va fi mult mai bine.

10. Pregătiți un nou volum de poezie, lucrați la cartea „Future Is Female” și continuați cercetările în domeniul teatrului și medicinei umaniste. Care sunt proiectele care vă definesc această etapă a carierei și ce moștenire ați dori să lăsați generațiilor viitoare?

Momentan scriu o carte pedagogică despre teatru, cancer și medicină, carte care are la bază zece texte dramatice de autori și autoare din părți diferite ale lumii. Prin piesele din volum discut despre cancer, dar și despre strategii de comunicare.

De asemenea, îmi doresc să demasc și, culmea, să pun un „diagnostic” celor din comunitatea medicală, care trebuie să realizeze de ce „suferă”, pentru ca, împreună, să vindecăm raportul încă mult prea controlat de doctori. A vindeca este o artă, iar doctorii au nevoie de noi și să ne asculte!

De asemenea, lucrez la un roman, ERM(eti)C, influențat de cele trei voci feminine ale copilăriei mele: mamaia, mama, sora mai mare și eu, „cea de atunci”. Este un roman unde femeile își folosesc adevărurile pentru a se autoficționaliza. Este un roman scris în diaspora limbii materne, care mă ține, cumva, „acasă”.

P.S. Pentru cei interesați, voi avea două evenimente în țară: unul pe 12 august, la Muzeul Național al Literaturii Române (https://mnlr.ro/doua-surori-in-dialog-la-mnlr-mariana-carmen-dunaev-si-catalina-florina-florescu/), iar celălalt la Cărturești Modul, pe 14 august (https://www.facebook.com/events/1928872267769415). Vă aștept.

Ador provincia. Vă mulțumesc pentru atenție și pentru interviu.