Deşi nevoile şi capacităţile puilor de om par să fie peste tot aceleaşi – că doar o singură specie suntem cu toţii -, creşterea copiilor prezintă nenumărate variaţii pe glob, în diferite ţări. Multe dintre obiceiurile altor popoare, legate de creşterea copiilor, ne apar surprinzătoare, în contrast flagrant cu ceea ce gândim şi facem noi în aceleaşi privinţe. Iată, legat de practicarea zilnică a meseriei de părinte, câteva asemenea aspecte în care ne deosebim neaşteptat de mult de semenii noştri de pe alte meridiane.
În Norvegia, copiii dorm afară la temperaturi sub zero grade Celsius
Menţionată adesea ca o excentricitate, această practică este totuşi frecvent întâlnită în Scandinavia, unde temperaturile scăzute domină o mare parte a anului şi unde, la asemenea temperaturi, bebeluşii sunt adesea lăsaţi să doarmă afară, în cărucior, bine înfofoliţi. Cei mai mărişori, trecuţi de un an, merg la creşă/grădiniţă, unde de asemenea petrec mult timp afară.
E în mod clar o adaptare veche, la nivel naţional, la mediul dur al teritoriului locuit de aceste populaţii. E vorba de „călirea” copiilor – un concept popularizat şi de mulţi pediatri de la noi, dar pe care nu toţi părinţii îl agreează şi îl pun în practică. Într-o ţară în care teama de curent e boală naţională, unii părinţi români tind să înfofolească bebeluşii chiar şi în casă, unde e cald (dacă nu cumva chiar prea cald) şi nu i-ar lăsa să doarmă afară nici în zilele blânde de toamnă şi primăvară.
Mamele vietnameze îşi învaţă copiii să facă pipi la comandă
Încep prin a observa când dă copilaşul semne că ar vrea la oliţă şi atunci.. fluieră. Cu timpul, se instalează un reflex condiţionat: copilul asociază fluieratul mamei cu mersul la oliţă şi se deprinde să facă pipi la „comanda” prin fluierat, spune autoarea articolului. Şi, afirmă unii cercetători, copiii din Vietnam învaţă să facă la oliţa pe la vârsta de 9 luni; în Occident, ne aşteptăm ca odraslele noastre să capete aceeşi deprindere până la 3 ani.
La populaţia Kisii din Kenya, mamele evită să-şi privească în ochi copilaşii
Pare ceva dur pentru mămicile de la noi şi din societetea occidentală, în general, unde a sta ochi în ochi cu bebeluşul tău, vorbind pe limba lui nearticulată, dar plină de zâmbete, e una dintre bucuriile vieţii de mamă.
Mamele Kisii, sau Gussii, îşi poartă cu ele bebeluşii pretutindeni, dar, când aceştia încep să gângurească, îşi întorc ochii de la ei. A privi pe cineva în ochi este un act cu profundă încărcătură emoţională şi care poate crea presiuni. Cercetătorii care au studiat fenomenul spun că, în orice caz, copiii Kisii sunt mai puţin dornici de atenţie comparativ cu copiii occidentali (şi ştim bine cât de dornici de atenţie pot fi aceştia din urmă şi ce obositoare poate fi pentru părinţi această veşnică încercare a copiilor de a le obţine atenţia!)
Părinţii danezi îşi lasă copiii în stradă când merg la cumpărături sau iau masa într-un local
Autoarea articolului menţionează un caz - şocant pentru opinia publică americană - petrecut în urmă cu câţiva ani: un cuplu – unul dintre membri săi fiind de origine daneză – şi-a lăsat copilul în cărucior, afară pe trotuar, în faţa unui restaurant în care intrase să mănânce. Cuplul a fost arestat de poliţia sosită rapid la faţa locului şi acuzat că şi-ar fi pus în pericol copilul. În SUA, aşa ceva părea inacceptabil: cum să-ţi laşi bebeluşul singur afară, în cărucior? Legile americane sunt drastice în această privinţă, de unde şi reacţia dură a poliţiştilor. Dar, în fond, era vorba despre o ciocnire culturală între civilizaţii: în Danemarca, bucurându-se de climatul extrem de civilizat care domneşte în societate, părinţii îşi lasă adesea copii astfel, în ideea că e bine pentru copilaşi să stea la aer curat. Dar nu e peste tot aşa.
În insulele polineziene, copiii cresc copiii
Mei-Ling Hopgood, autoare a unei cărţi recente despre creşterea copiilor, How Eskimos Keep Their Babies Warm, descrie modul în care copiii polinezieni devin „dădace” de la o vârstă foarte fragedă: îndată ce învaţă să meargă, încep să fie învăţaţi şi cum să aibă grijă de cei mai mici decât ei. Copii abia de vârstă preşcolară sunt instruiţi cum să liniştească bebeluşii şi acceptă acest rol, deoarece sunt învăţaţi că numai aşa pot fi în rândul copiilor mari. Comportamente similare au fost observate de un cuplu de antropologi, Jane şi James Ritchie, în Noua Zeelandă şi insulele polineziene.
Cândva, şi la noi, în mediul rural, era răspândită această practică şi în destule sate s-ar putea să mai fie şi acum întâlnită: unor copilaşi de 6-7 ani le sunt daţi în grijă fraţii mai mici, de 3-4 ani. Totuşi, tendinţa occidentală este de a lăsa copiii să fie copii, de a nu-i împovăra cu responsabilităţi „de oameni mari”, cum ar fi grija faţă de copii. În multe ţări, a lăsa copiii mici în grija altora cu doar 2-3 ani mai răsăriţi ar fi considerat un act extrem de iresponsabil din partea părinţilor, putând fi chiar pedepsit de lege.
Părinţii japonezi îşi lasă copiii să meargă singuri cu metroul de la vârsta de câţiva anişori
În Japonia, părinţii le dau copiilor un mare grad de independenţă, începând de timpuriu: de la 7 ani – uneori chiar de la 4 ani, dacă au părinţi mai aventuroşi – copiii merg singuri cu metroul. Nimeni nu se miră şi nici nu-i cheamă pe cei de la Protecţia Copilului. În alte ţări – şi la noi, printre altele – se consideră în general că, dacă un copil aşa de mic umblă singur cu mijloacele de transport în comun printr-un oraş mare, înseamnă că nu e supravegheat ca lumea. Dar nu e vorba doar de a da independenţă copiilor. Sunt mulţi factori în joc, iar sentimentul de siguranţă al cetăţeanului în propriul lui oraş e probabil cel mai important.
Copiii spanioli se culcă târziu
Conform cercetătoarei Sara Harkness, profesor în cadrul Departmentului de Dezvoltare Umană şi Studii asupra Familiei, la University of Connecticut, familiile spaniole se preocupă mult de aspectele sociale şi interpersonale ale dezvoltării copiilor. Aşa că, departe de se gândi să-şi trimită copiii la culcare la ora 7 sau 8 seara, îi lasă să stea treji până pe la 10, pentru a lua parte la evenimentele din viaţa de familie.
La drept vorbind, nici la noi copii nu se culcă prea devreme; la oraş, cel puţin, sunt mulţi, prea mulţi copii de şcoală care se culcă târziu, spre miezul nopţii, sculându-se a doua zi devreme pentru a ajunge în clasă la ora 8. Somnul insuficient explică probabil, în bună măsură, problemele pe care le au mulţi dintre aceşti copii (sau problemele pe care le au părinţii cu ei): agitaţi, nervoşi, impulsivi şi obraznici, concentrându-se cu greu la şcoală, luând, în consecinţă, note mai slabe decât ar putea lua şi primind admonestări de la profesori pentru neastâmpărul şi lipsa lor de atenţie, ei nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alţi copii, doar că sunt nedormiţi. Pe termen lung, lipsa somnului va avea consecinţe durabile asupra sănătăţii lor, iar răspunzători sunt părinţii care nu se îndură să lase filmul de la televizor pentru a-şi duce copiii la culcare şi a le citi o poveste.
La pigmeii Aka, mama e şi tată, tatăl e şi mamă
La populaţia Aka din centrul Africii, rolurile masculine şi feminine din cadrul familiei sunt interschimbabile: femeile pot merge la vânătoare, timp în care bărbaţii văd de copii, şi viceversa.
Un antropolog american, prof. Barry Hewlett, care a trăit alături de aceşti oameni pentru a-i studia, a explicat, într-un interviu consemnat în The Guardian, că bărbaţii Aka se găsesc prin preajma copiilor cam în 47% din timp! (Ce societate occidentală s-ar putea lăuda că taţii petrec cu copiii aproape jumătate din durata zilei?) Deşi tot femeile sunt cele care au grijă cel mai mult de copii, există, în ceea ce priveşte asumarea diferitelor răspunderi în cadrul familiei, un grad de flexibilitate practic necunoscut înj societatea noastră, spunea prof. Hewlett. Bărbaţii îşi asumă roluri „tipic feminine” fără nicio reţinere şi, ceea ce e mai important, fără nicio diminuare a statutului, fără nicio impresie de „decădere”. (Cu alte cuvinte, nimănui nu-i trece prin minte să facă vreun comentariu de genul : „Ce, mă, acu' ai ajuns să ştergi copilu' la fund? Păi asta-i treabă de bărbat?!”)
Copiii francezi mănâncă de toate
Aşa susţine Karen Le Billon, autoarea cărţii French Kids Eat Everything, în care explică şi dedesubturile acestei aparente lipse de mofturi a copiilor francezi, în contrast cu nenumăratele mofturi ale copiilor din alte ţări occidentale.
Iată câteva dintre „regulile” consemnate de Karen Le Billon (americană, căsătorită cu un francez) şi care fac parte din „educaţia alimentară” a copiilor francezi:
- copiii - cu excepţia celor foarte mici - mănâncă acelaşi lucru ca şi adulţii
- mesele se iau în familie; copiii stau la masă, nu mănâncă uitându-se la televizor sau jucându-se pe calculator; sunt încurajaţi să se bucure de mâncare, de timpul petrecut la masă şi împreună cu familia şi li se pretinde să dea dovadă de bună-creştere la masă.
- fără gustări între mese. Şi ce dacă zic că le e foame? E normal să-ţi fie puţin foame între mese!
- nu trebuie neapărat să le placă un anumit aliment, dar trebuie să-l guste înainte de spune că nu le place.
Rezultatul acestei educaţii, spune Karen Le Billon, este că majoritatea copiilor francezi mănâncă „de toate” – sau, în orice caz, o varietatea foarte mare de alimente, incomparabil mai multe decât mănâncă copiii americani, spre exemplu – de la legume de toate felurile la brânza cu mucegai.
Pentru mulţi părinţi, pare o utopie, sau ceva ca un vis frumos, prea frumos pentru a fi şi adevărat. În România, în mii de familii cu copii preşcolari şi şcolari, ora mesei este momentul declanşării unei bătălii care se repetă zilnic de 2-3 ori, iar şi iar, ca într-un coşmar căruia nu i se întrevede sfârşitul. Hrănirea celor mici devine un conflict dur, tensionat, cu riposte agresive, încercări de manipulare, negocieri, cedări, frustrări - o imensă sursă de stres pentru părinţi şi, fără îndoială, şi pentru copii, care vor suporta consecinţele pe termen lung ale proastelor obiceiuri alimentare, deprinse încă din copilărie.
Sigur, întotdeauna e mai uşor de spus decât de făcut, şi „educaţia alimentară în stil francez” preconizată de Karen Le Billon (care spune că această abordare, pe care a încercat-o atunci când s-a mutat în Franţa, a venit de hac groaznicelor mofturi ale celor două fiice ale ei) nu face excepţie. Dar subiectul merita menţionat, având în vedere numărul mare al părinţilor români care se plâng de mofturile la mâncare ale copiilor lor.
Oare ne-ar putea ajuta această educaţie franţuzească – cu condiţia de a avea tăria să o „implementăm” - să punem capăt dialogurilor care se aud prea adesea în familiile cu copii răzgâiaţi de la noi?
”Eu nu mănânc ciorbă!” zice copilul (care de fapt îşi începe fiecare masă cu „Eu nu mănânc cutare” – indiferent ce e pe masă, ceea ce arată clar că problema a trecut din domeniul preferinţelor alimentare în cel al testării limitelor şi al încercărilor de dominare). Urmează negocieri, rugăminţi, tot felul de încercări creative de convingere din partea adulţilor, încercări care, în faţa refuzului încăpăţânat al copilului, se termină prea adesea cu cedarea din partea acestora: ”Bine, atunci lasă că-ţi face bunica un sendviş cum îţi place ţie” sau „Atunci du-te şi ia-ţi ceva dulce şi lasă-mă în pace, că m-ai scos din sărite!”
Şi uite-aşa copilul câştigă disputa şi ajunge să mănânce doar ce vrea el. Câştigă fiiindcă a învăţat că, dacă se ţine tare, adulţii sfârşesc prin a ceda, pentru că ei vor, mai mult decât orice, să-l vadă mâncând, să nu cumva să rămână nemâncat la vreo masă.
