Viața la țară din Moldova devine vedetă în Africa

O copilărie petrecută în Liești și Umbrărești, între Siret și Bârlad, a devenit materia unui univers artistic care a traversat Europa și a ajuns până în sudul Africii. Anca Popa își transformă amintirile din anii ’90 într-o carte despre copilărie, memorie și dorul de un loc care nu mai poate fi recuperat decât prin artă.

Povestea începe în sudul Moldovei și se mută, peste mări și țări, tot în sud — în Africa de Sud. Între cele două geografii există însă un teritoriu mai puternic decât distanța: copilăria.

Poate că amintirile din copilărie au întotdeauna ceva magic. Privită prin ochii copilului, lumea pare mai lentă, mai încăpătoare, mai vie. Abia mai târziu, când devenim adulți, înțelegem cât de multe lucruri am pierdut fără să ne dăm seama. Copilăria rămâne astfel un fel de paradis pierdut, la care ne putem întoarce uneori prin memorie, prin literatură sau prin artă.

Este și cazul artistei Anca Popa, care își pregătește pentru această toamnă volumul Amintiri din copilărie, un proiect artistic construit vreme de mai mulți ani în jurul imaginilor, senzațiilor și întâmplărilor din copilăria sa rurală.

Iar pentru noi, cei din județul Galați, povestea are o legătură specială. O parte importantă din lumea pe care Anca o desenează cu tuș negru se află aici, în sudul Moldovei, în satele Liești și Umbrărești, locurile în care și-a petrecut vacanțele la bunici.

Între două râuri, într-o lume care nu mai există

Lieștiul și Umbrăreștiul sunt, în memoria artistei, mai mult decât două localități de pe hartă. Sunt decorul unei lumi dispărute sau, cel puțin, profund schimbate: case, garduri de lemn și sârmă, grădini, pomi, animale, prispă, fântâni, câmpuri și după-amiezi toride în care timpul părea să se oprească.

Anca își amintește cu o precizie aproape senzorială acea lume:

„Îmi plăcea să văd cum hainele flutură în briza blândă, în timp ce animalele și păsările își vedeau de ziua lor, iar gospodăria își continua activitățile obișnuite. Din anumite motive, totul mi se părea oarecum magic — poate din cauza mișcării lente și blânde sau poate pentru că eram fericită să o ajut pe draga mea bunică cu treburile casnice, iar viața pur și simplu părea plină de sens.”

În aceste câteva rânduri se află, poate, cheia întregului proiect artistic. Nu nostalgia unei lumi perfecte, ci mirarea copilului în fața unei lumi obișnuite.

Pentru copil, gospodăria bunicilor nu este un spațiu banal. Este univers. Fiecare obiect ascunde o poveste, fiecare cameră poate deveni teritoriu de aventură, fiecare animal are un caracter, iar o zi de vară poate părea nesfârșită.

De la Bucureşti la Cape Town

Anca Popa s-a născut în 1985, la Focșani. A urmat Școala de Artă din orașul natal, apoi a studiat timp de șase ani arhitectura la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București.

După aproape 15 ani petrecuți în București, în 2019 s-a mutat la Cape Town, unde lucrează ca art director și creative lead. Ilustrația și grafica au devenit instrumentele prin care artista își construiește universul vizual, dar și o formă de întoarcere permanentă spre sine.

În Africa de Sud, întâlnirea cu un spațiu cultural și natural radical diferit de cel românesc a început, în timp, să-i influențeze creația. Flora, fauna și peisajele sud-africane au intrat în dialog cu memoria românească, iar lucrările sale au început să construiască o identitate artistică aflată între două lumi.

Într-o declarație despre această perioadă, artista vorbește despre o „fuziune între rădăcinile mele românești și mediul natural sud-african”, un dialog între trecut și prezent, între două spații distincte care, prin artă, ajung să formeze o nouă identitate.

Lucrările sale au atras atenția și în mediul artistic din Cape Town. Cu ocazia unei expoziții, reprezentanții Consulatului României din Africa de Sud au remarcat îmbinarea dintre elementele tradiționale românești și cele africane, de la ia românească reinterpretată până la tehnici și abordări contemporane, de la tuș pe pânză la pictura în ulei.

Dar, dincolo de expoziții și de recunoașterea profesională, există o poveste mult mai intimă care continuă să revină în opera artistei: satul românesc al copilăriei.

Copilăria desenată cu tuș negru

Prima ilustrație din seria Amintiri din copilărie a fost realizată în 2017 și a pornit, pur și simplu, de la o amintire.

De atunci, proiectul a crescut. Fragmentele de memorie au devenit desene monocrome, iar desenele au început să fie însoțite de texte scurte, aproape confesive. Fiecare imagine este o mică poveste. Împreună, ele construiesc portretul unei copilării rurale românești din anii ’90.

„Mintea îmi e plină de amintiri din copilărie. Am fost un copil care a simțit mult și atât de puternic, încât se pare că am reușit să păstrez vii foarte multe amintiri”, mărturisește artista.

Își amintește țărâna de pe drum, gardurile de lemn, animalele, pomii, canicula de la prânz, copiii cu care se juca, fructele culese direct din copaci, grădinile din spatele caselor, nucul cel mare și cărțile citite pe prispă.

„Totul, pentru mine, se simte ca un desen animat — un desen animat cu gust de fericire și nostalgie, ca o adiere pe care o simți pe față stând pe un câmp și privind în vale spre casa părintească pe care știi că nu o să o mai vizitezi niciodată.”

Este o imagine de o frumusețe tristă. Pentru că memoria nu ne restituie niciodată cu adevărat ceea ce am pierdut. Ne permite doar să-l vedem din nou.

Paparuda, camera rece și oile prostuțe

Forța proiectului vine tocmai din detaliile aparent mărunte. Nu sunt aici marile evenimente ale unei copilării, ci gesturile cotidiene care, după decenii, devin neprețuite.

În Amintiri din copilărie nr. 24, Anca își amintește jocul de-a Paparuda. În zilele toride de vară, copiii umpleau găleți cu apă, o lăsau puțin la soare și apoi se alergau unii pe alții, stropindu-se până erau „uzi leoarcă”. Râsul, apa și soarele compun o scenă simplă, dar aproape ritualică.

În spatele jocului se află și tradiția veche a Paparudei, ritual popular pentru chemarea ploii în perioadele de secetă. Pentru copil însă, tradiția nu este o lecție de folclor. Este pur și simplu bucuria de a te uda în mijlocul unei zile fierbinți.

Într-o altă amintire, o simplă cămară devine „un portal către o altă dimensiune”. Camera întunecată și rece, în care se păstrau mâncarea și băutura, capătă pentru copil misterul unui teritoriu necunoscut. Mirosurile, întunericul, șoarecii care apar uneori și toate lucrurile bune ascunse acolo transformă un spațiu domestic într-o lume fantastică.

Apoi sunt animalele.

Oi, rațe, gâște, capre, vaci, cai, câini — toate intră în universul artistei. Copilul le scoate la plimbare și, în timp ce animalele pasc, visează cu ochii deschiși prin câmpurile de porumb.

Dar satul nu este niciodată idilic până la capăt. Oile se rătăcesc în lan, apar câinii, copilul se sperie și trebuie să le ducă înapoi acasă.

„La urma urmei, cum m-aș fi putut întoarce fără ele?”

Și apoi, cu umorul tandru al memoriei:

„Oi prostuțe.”

Bunica și chipul unei lumi

Poate cea mai emoționantă dintre amintiri este cea dedicată bunicii.

Bunica era o femeie profund religioasă. Mergea la biserică, citea cărți religioase și se ruga în fiecare dimineață și seară. Copilul o vede uneori în genunchi, în mijlocul nopții, în fața icoanelor, luminată doar de flacăra slabă a lumânărilor.

Imaginea îi amintește de Iisus rugându-se în Grădina Ghetsimani.

Dar aceeași bunică, atât de prezentă în ritualurile credinței, este pentru copil și „cea mai caldă, mai bună și mai fericită persoană” pe care a cunoscut-o.

Există aici una dintre marile frumuseți ale memoriei: capacitatea de a păstra în aceeași imagine lucruri aparent contradictorii — iubire și teamă, lumină și întuneric, tandrețe și neliniște.

Poveștile religioase pe care bunica i le citea aveau, pentru copil, o altă semnificație decât cea intenționată de adult. În loc să fie povești care să o călăuzească, deveneau povești despre pedeapsă și păcat. Noaptea, icoanele din cameră păreau să o privească și să o judece.

Astăzi, când își amintește acele nopți, artista nu mai vede spaima copilului, ci mai ales chipul bunicii.

„Plâng mereu când mă gândesc la dulcea mea bunică. Inima mi-a fost frântă de când a murit.”

O copilărie care călătorește

Poate cel mai surprinzător lucru este că aceste amintiri, atât de profund românești, au reușit să treacă dincolo de granițele culturale.

În Africa de Sud, Anca a descoperit că oamenii rezonează cu lucrările ei. Nu pentru că ar cunoaște satul românesc al anilor ’90, ci pentru că recunosc emoția.

„Mai mult decât a avea o cultură a copilăriei oarecum comună, mulți mi-au zis că mai ales poveștile și vocea foarte autentică și foarte personală cu care narez îi fac să se regăsească foarte mult în scenă. Probabil e sentimentul acela de trăire/retrăire a copilăriei.”

Același lucru s-a întâmplat și în Portugalia, unde artista a descoperit surprinzătoare asemănări între obiceiurile portugheze și cele românești.

Este, poate, una dintre marile puteri ale artei: să pornească dintr-un loc extrem de precis și să ajungă într-un spațiu universal.

O fântână dintr-un sat gălățean poate deveni, pentru cineva din Cape Town, imaginea propriei copilării. O cameră rece dintr-o casă românească poate trezi amintirea unei încăperi dintr-o altă țară. O bunică rugându-se la lumina lumânărilor poate deveni chipul oricărei bunici pierdute.

Întoarcerea acasă prin artă

În prezent, Anca Popa lucrează la finalizarea proiectului Amintiri din copilărie, pe care îl descrie drept „o întoarcere, în multe privințe, la locul unde totul a început”.

Volumul va reuni ilustrațiile realizate de-a lungul anilor, fiecare însoțită de o povestire scurtă, o reflecție personală asupra unei experiențe din copilăria petrecută în mediul rural românesc postcomunist al anilor ’90. Cartea va apărea  în română, iar ilustrațiile sunt desenate manual, cu marker cu vârf fin, pe hârtie produsă în România.

Este un proiect în care desenul și memoria devin aproape inseparabile.

Anca își privește propriul parcurs ca pe o „radiografie” a unui drum unic. Își vede lucrările nu ca pe obiecte izolate, ci ca pe grupuri de povești care se leagă între ele și alcătuiesc, împreună, portretul unei persoane — cu trecut, prezent și viitor.

Poate că tocmai aceasta este miza profundă a cărții: nu să idealizeze copilăria, ci să o recupereze în toate nuanțele ei.

Copilăria cu iarbă netăiată și țărână pe drum. Cu animale scăpate prin lanul de porumb. Cu Paparuda și găleți cu apă. Cu o cameră rece și misterioasă. Cu cărți citite pe prispă. Cu frica de icoane în întunericul nopții. Cu bunici care astăzi nu mai sunt.

Din Liești și Umbrărești, aceste fragmente au călătorit până la Cape Town și mai departe. Au devenit desen, text, expoziție și, în curând, carte.

Iar faptul că oameni aflați la mii de kilometri distanță se recunosc în ele spune ceva esențial despre memorie: locurile copilăriei sunt întotdeauna locale, dar copilăria însăși este universală.

În tușul negru al Ancăi Popa, sudul Moldovei nu mai este doar un loc de unde cineva a plecat. Devine un loc în care cineva se întoarce, iar și iar, pentru a recupera ceea ce timpul nu mai poate restitui.

Uneori, drumul spre casă nu mai trece printr-un sat. Trece printr-un desen.

Ana Popa are pagina web: https://ancapopa.eu/about