SÂNTĂMĂRIA MARE: Tradiţiile unui prag sacru dintre vară, pământ, cer și oameni

Miezul lunii august este luminat de una dintre cele mai mari sărbători ale creștinătății populare: Adormirea Maicii Domnului. Pentru satul tradițional, Sântămăria Mare nu este doar o dată în calendar, ci un timp mitic ce revine la nesfârșit, unind biserica cu gospodăria, rodul pământului cu memoria celor adormiți și credința românească cu spiritul întregului spațiu balcanic.

„Pentru mentalitatea satului tradițional, calendarul a fost un dat care venea de dincolo, dintr-o zonă unde e obârșia lucrurilor. Se poate spune chiar că întreg calendarul este în funcție de sărbătoare.”

— Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român

Legenda rodului și timpul sacru

Intrarea în stare de sărbătoare aduce cu sine povești de o frumusețe aparte. Se spune că la Adormirea Maicii Domnului a fost jale mare în întreaga natură.

Folclorista Irina Nicolau amintea o legendă tulburătoare: pomii cu cele mai frumoase roade s-au strâns laolaltă și au dăruit ce aveau mai bun pentru a închipui un pom purtat în fruntea procesiunii funerare. Bostanul și porumbul au alcătuit un buchet din floarea-soarelui pe care l-au așezat pe coșciug. De atunci, spune tradiția, bostanul și porumbul îngălbenesc la mijlocul lunii august, aducând cinstire Fecioarei.

La biserică, pelerinii și credincioșii rămași în sate își pomenesc morții și împart struguri, prune și faguri de miere. Ethnograful Marcel Lapteș nota mărturia vie a acestui obicei:

„De Sântămărie mereau tăte muierile la beserică cu coliva de pomană pentru ăi morți din familie, da’ și din tăt satu’… aduceau și multe flori de le puneau la icoană. Coliva o împărțeau la ăi mai săraci… câteva flori sfințite le duceau acasă de le puneau la grindă să se uște, că ierau cele mai bune de leac.”

O punte spirituală peste Balcani

Relația strânsă dintre Maica Domnului, femeie, familie, rod și vindecare depășește granițele spațiului românesc, regăsindu-se cu aceeași intensitate în toate țările vecine.

Macedonia: Bogorodica este ocrotitoarea femeilor care nasc și a celor fără copii. Cântecele populare spun că Fecioara a binecuvântat grâul și vița-de-vie, dar a blestemat plantele necredincioase. Legendele locale (cum este cea din zona Konče) vorbesc despre icoane miraculoase care își aleg singure locul unde vor fi ridicate biserici și unde vor țâșni izvoare tămăduitoare.

Bulgaria: Ziua de 15 august este cunoscută drept Golyama Bogoroditsa (Marea Maică a lui Dumnezeu). În regiunea Strandja, oamenii duc la altar struguri, pepeni, brânză și miere. Este prima zi din an în care se gustă noii struguri, într-un ritual similar mâncatului de mere de vară la Sântilie.

Serbia: Sărbătoarea purtarea numele de Velika Gospojina. Perioada dintre această zi și Nașterea Maicii Domnului (Mala Gospojina) se numește međudnevnica — un interval sacru în care ierburile culese au puteri vindecătoare deosebite, iar bolnavii se spală la izvoare.

Albania: Sărbătoarea Fjetja e Shën Mërisë este numită de mulți credincioși „Paștele lui August”, reprezentând un prilej de pelerinaj masiv și rugăciune colectivă.

Maica Domnului și ordinea lumii vii

În folclorul românesc, Maica Domnului nu este o figură abstractă sau îndepărtată, ci o prezență caldă, integrată în viața cotidiană. Așa cum observau etnologii Tudor Pamfile și Elena Niculiță-Voronca, pentru țăranul român „pământul este al Maicii Domnului, pentru că ea ne hrănește”.

Poveștile populare o fac să participe activ la rânduiala lumii:

Binecuvântările: A răsplătit boii, vacile și oile pentru că au încălzit Pruncul cu răsuflarea lor în grajd; a blagoslovit rândunelele pentru că au vestit Învierea, ciocârlanul pentru că a asistat la Răstignire și salcia pentru că i-a fost pod peste râuri.

Pedepsele mitice: A blestemat caii să nu aibă saț decât la Ispas pentru că au mâncat fânul sub care era ascuns Iisus; a blestemat păianjenul pentru că a întrecut-o la tors; l-a transformat pe năvalnicul Dragobete într-o plantă de leac pentru dragoste.

Postul: Stâlp de susținere al Universului

Sărbătoarea de la 15 august este precedată de un post aspră de două săptămâni, considerat la fel de riguros ca Postul Mare. Dincolo de abținerea alimentară, postul reprezintă o formă străveche de curățire, echilibru și doliu ritualic pentru strămoși.

O credință bucovineană culeasă de Elena Niculiță-Voronca la 1903 oferă o viziune cosmică asupra acestui obicei:

„În mare este un pește, pe peștele cela stau patru stâlpi și pe stâlpi, pământul; când peștele clatină din coadă, atunci și pământul se cutremură. Cei patru stâlpi sunt cele patru posturi. Noi posturile le postim, de aceea ca să nu ne cufundăm. Dar amu un stâlp e mai mâncat, căci oamenii nu mai postesc…”

Gusturi de altădată: Retete de post și bucurii de vară

Perioada postului și trecerea spre toamnă aduceau în bucătăriile tradiționale rețete pline de savoare, păstrate până azi în caietele de familie sau în paginile marilor gastronomi.

Lutenița din grădinile Călărașilor (Sos de post)

O mâncare simplă, „mai de post decât mămăliga cu ceapă”, perfectă ca aperitiv sau sos:

Ingrediente: 6 roșii mari și coapte, 1 pahar de untdelemn, 2 cepe, 1 ardei iute, 1 legătură de pătrunjel, sare.

Preparare: Roșiile se coc în tavă la cuptor până scad și devin maronii. Se curăță de pieliță, iar pulpa rămasă se zdrobește și se freacă bine cu uleiul, ceapa, ardeiul iute și pătrunjelul tocat mărunt. Se servește caldă sau rece, cu mămăligă ori pâine proaspătă.

Dulceața din coji de harbuz (După Radu Anton Roman)

În casele de pe malul Dunării, sfârșitul verii mirosea a taine dulci pregătite de gospodine:

Ingrediente: 1 kg coajă groasă de pepene verde (partea albă), 1 kg zahăr, 2 linguri zeamă de lămâie, 1,5 litri apă.

Preparare: Coaja de lubeniță se taie cubulețe și se fierte în apă până se înmoaie, apoi se scurge. În aceeași apă se adaugă zahărul și se leagă un sirop dens. Se pun cuburile de pepene și se lasă la fiert până ce compoziția devine sticloasă. La final, se adaugă zeama de lămâie, se mai dă în câteva clocote și se toarnă fierbinte în borcanoase turnate.

Un prag al anului țărănesc

Sântămăria Mare rămâne o sărbătoare a sintezei: o zi în care omul nu lasă natura afară când trece pragul bisericii, ci o ia cu el. În jurul acestei date se strâng viața și moartea, femeia și pruncul, rodul și leacul — toate aduse ca dar unei Maici care veghează asupra întregii lumi domestice.

Ilustraţie: Fotografie de Sorin Onişor