„Muzeul Poeziei” lui Viorel Dinescu. Despre lumină, ecouri și adâncuri nelocuite

Cornel Gingărașu: Adi Secară, într-o perioadă în care poezia pare să fi fost împinsă într-un colț al vieții publice, ne propui să revenim la ea prin câteva cărți apărute mai mult sau mai puțin recent. De unde începe acest itinerar?

Adi George Secară: Fiindcă avem atât de multă nevoie de poezie, ne-am gândit să recomandăm, iavaș-iavaș, câteva cărți de acest gen, iar începutul mi se pare firesc să fie legat de un poet gălățean îndrăgit: Viorel Dinescu, cu volumul Lumina din ecouri, apărut în 2025 la Editura Muzeului de Istorie Galați.

Este o carte care îmbogățește colecția de poezie a prestigioasei edituri a Muzeului de Istorie Galați, unde pot fi regăsite și volume de poeme ale regretatului maestru și magistru Virgil Nistru Țigănuș.

Volumul lui Viorel Dinescu este construit în două părți, „Curs despre ape” și „Poduri de crini”, iar încă de aici putem intui două dintre marile sale direcții poetice: apa, cu toate simbolurile ei, și floarea, cu delicatețea, fragilitatea și permanenta ei deschidere către lumină.

Cornel Gingărașu: Pe coperta a IV-a este reprodus un poem emblematic pentru creația lui Viorel Dinescu, Francesca de Rimini. De ce crezi că acest text rămâne atât de important pentru poet?

Adi George Secară: Probabil pentru că este unul dintre poemele pe care Viorel Dinescu le îndrăgește cel mai mult și pe care îl citează aproape la fiecare întâlnire cu publicul iubitor al muzelor. Este un poem exemplar pentru lirica erotică, un text al iubirii care traversează timpul, istoria și moartea:

„Cum ne strigau pe nume toți copacii!
O, Paolo, prin veacuri n-am uitat
Sărutul tău de moarte-nfiorat,
Cum ne strigau pe nume toți copacii!”

Este interesant însă că poemul nu se află în interiorul volumului. Îl întâlnim, ca o reverberație, ca un reper al universului poetic dinescian, pe coperta a IV-a.

Și mă gândesc, inevitabil, la ideea unui „Muzeu al inocenței”, în sensul romanului lui Orhan Pamuk. Ce poveste de dragoste nebună este acolo! Dacă Viorel Dinescu ar începe lucrul la un asemenea muzeu, cred că Francesca de Rimini ar trebui scris mare, chiar la intrare.

Pentru că, în Lumina din ecouri, avem deja un asemenea spațiu muzeal, numai că este, deocamdată, „fără nume” (p. 51):

„Azi nu mă aștepta,
n-o să mai vin,
trenurile au ațipit prin gări,
iar blestemele
nu ajung să descifreze cărările
umblate de tine cândva…”

Și poemul se închide într-o imagine extraordinară: „fanfara stelelor” conduce „gările lumii” într-un „muzeu fără nume”.

Iată, așadar, un posibil „Muzeu al Poeziei”: un muzeu al memoriei, al iubirii pierdute, al ecourilor, dar mai ales al acelor „adâncuri nelocuite” în care poezia continuă să existe.

Cornel Gingărașu: Ai adus în discuție ideea unui muzeu al poeziei. Dar există și o altă voce importantă care a scris despre Viorel Dinescu: Fănuș Neagu. Ce înseamnă întâlnirea dintre aceste două spirite?

Adi George Secară: Este o întâlnire care merită provocată, măcar imaginar, cu „fantoma” lui Fănuș Neagu, dar și cu scriitorul în carne și oase care, în jurul anului 2006, îi făcea lui Viorel Dinescu un portret memorabil.

Fănuș Neagu scria atunci: „Îmi place să-l citesc pe poetul Viorel Dinescu pentru că știe să pună lucrurile şi oamenii la punct de la primele cuvinte pe care le înşiră pe hârtie”, după care cita din poemul „Adagio”:

„Singur în inima unei furtuni de vibrații /
Numai Marele Organist mai poate găsi esenţe pierdute /
În jocul clapelor albe şi negre…”

Este o observație foarte importantă. Pentru că Dinescu nu este un poet care doar descrie lumea. El încearcă să o reașeze prin cuvânt.

Fănuș Neagu observa, de altfel, că în cărțile lui Dinescu poezia este „o mare dandana”, „o cauză pierdută şi o retragere la schit”. Și mai lăsa o întrebare: „Fuga dincolo de sunet nu e oare înfrângere?”

Eu aș răspunde că, da, Poezia și Iubirea pot fi mari dandanale, că patimile pot conduce uneori lumea. Dar există ceva mai puternic: Cuvântul. Cuvântul poate ierta, poate mântui, poate înfrumuseța Totul.

Iar Viorel Dinescu dovedește acest lucru.

Cornel Gingărașu: În ce fel se vede această putere a cuvântului în noul volum?

Adi George Secară: Se vede chiar din relația cu timpul. Viorel Dinescu scrie despre iubire, despărțire, memorie, singurătate, despre acea melancolie care nu este niciodată doar melancolie, ci și o formă de recuperare.

Chiar dacă este vorba despre o „baladă” târzie — mă gândesc la ultimul poem al cărții, de la pagina 79 — relația lui cu Poezia este dintotdeauna:

„Copacii orei tremurau
Spre asfințit se subțiau
Albaștri ne mai căutam
Stând pe sub ziduri fără geam…”

Și poemul continuă cu trenuri fără gări, cu grădini, crini, icoane, întâmplări și îndepărtări. Este, până la urmă, o poezie a memoriei afective.

Imaginea trenului care „n-are gări” este, în acest context, extraordinară. Trenul devine metafora unei călătorii fără destinație, a unei iubiri care continuă să existe tocmai prin imposibilitatea ei de a ajunge undeva.

Cornel Gingărașu: Titlul volumului este Lumina din ecouri. Cum ai defini, în câteva cuvinte, această lumină?

Adi George Secară: Este o carte a luminii, dar și a ecourilor luminii. O carte în care Cuvântul ne întâmpină încă de la primul text:

„Și deodată Totul devine Unul –
Cel acoperit cu ramurile unor focuri albastre.
Pe ecranele cerului apar unde adânci,
O nouă dimensiune trebuie luată în calcul:
Cuvântul care clipește în nenumărate contururi
Plutind peste ape ca o pasăre necunoscută…”

Aici avem, cred, cheia întregului volum.

„Totul devine Unul”, iar Cuvântul plutește „peste ape ca o pasăre necunoscută”. Este o imagine a poeziei ca revelație, ca trecere dincolo de ceea ce poate fi spus în mod obișnuit.

Lumina nu este, așadar, doar lumină. Este lumina care rămâne după ce lucrurile au trecut. Ecoul ei.

Cornel Gingărașu: Dacă ar fi să-i invităm pe cititori într-un asemenea „Muzeu al Poeziei”, ce ar trebui să caute în această carte?

Adi George Secară: Poate că nu trebuie să caute imediat ceva. Poate că trebuie să se lase conduși.

Să intre în această carte ca într-un muzeu al „adâncurilor nelocuite”, unde fiecare poem este o încăpere, fiecare metaforă o fereastră, iar fiecare ecou poate deveni o amintire personală.

Viorel Dinescu ne propune o poezie în care iubirea, timpul, moartea, memoria și natura comunică permanent. Copacii strigă oamenii pe nume, trenurile îmbătrânesc prin gări, stelele conduc fanfare, iar cuvântul plutește peste ape.

Este, poate, una dintre cele mai frumoase definiții pe care le putem da poeziei: un loc în care ceea ce am pierdut continuă să ne vorbească.

Cornel Gingărașu: Și, ca orice călătorie culturală care se respectă, avem și o promisiune pentru următoarea oprire…

Adi George Secară: Exact. La drum de vacanță, aflăm că, în acest an, 2026, la aceeași Editură a Muzeului de Istorie Galați a apărut și o nouă carte semnată de Viorel Dinescu: Singurătatea dintre cuvinte.

Dar despre această carte vom vorbi la momentul potrivit.

Deocamdată, să rămânem în Lumina din ecouri. Pentru că, uneori, este nevoie doar să deschizi o carte de poezie și să asculți.

Poate că, dintr-un muzeu fără nume, încă ne mai strigă pe nume toți copacii.