Iaca poznă, oameni buni, m-am pomenit deodată într-un avion care mergea în Marea Britanie, în Anglia vestitului Shakespeare, şi tocmai la meciul Oţelului Galaţi de pe Old Trafford Stadium. Eii, nu chiar deodată, ştiam mai dinainte cu vreo două săptămâni de plecarea asta, timp în care, drept să vă spun, am cam fiert în suc propriu. Bineînţeles că m-am interesat şi eu de istoria locului, de ce fel de huligani au ei, dacă sunt mai răi sau mai liniştiţi ca ai noştri şi de multe altele. Aşa se face că am aflat că Trafford este un Burg Metropolitan în cadrul Comitetului Metropolitan Greater Manchester în regiunea North West England. Conţine oraşele Altrincham, Sale, Stretford, Urmston. Aici se află şi stadionul clubului de fotbal Manchester United, Old Trafford, poreclit Teatrul viselor - în engleză „The Theatre of Dreams” - de către Sir Bobby Charlton (cine nu ştie cine a fost Bobby ăsta să mă sune, da' nu cred să fie vreunul care nu a auzit de legenda asta a fotbalului). Aşa că, după vreo trei ore şi vreo cinci minute de zburat cu inima la gât şi cu ochii la aripa avionului, m-am pomenit pe tărâmul reginei Angliei, cu mari speranţe (sic!). După cazarea de rigoare la un hotel pe undeva prin centrul oraşului ăsta apărut din vremuri demult apuse, am pornit împreună cu un coleg să vedem şi noi oamenii locului, încercând să cunoaştem câte ceva din obiceiurile şi apucăturile omuleţilor ăştia care, europeni până în măduva oaselor, nu vor să renunţe la lira lor sterlină. Ce să vă povestesc, un oraş într-adevăr vechi, cu clădiri predominant roşii, din cărămidă patinată de atâtea ploi şi vreme urâtă, magazine care mai de care mai fiţoase, cu preţuri nu chiar atât de mari precum mi se spusese şi, asta fiind mai aproape de adevăr decât povestirile unora sau altora, nefiind nevoiţi să întoarcem capul prea des. Doar pe la noi, prin Românica, după o plimbare la şosea, te doare gâtul uitându-te când în faţă, când în spate, când în stânga, când în dreapta, după niscaiva femei frumoase. Uite că la ei nu-i aşa. Rar, chiar foarte rar, vezi vreo privelişte mişcătoare care să merite atenţia. O fi din cauza vremii, din cauza ploii (care pe noi ne-a cam iertat), nu ştiu, cert este faptul că am ajuns înapoi la hotel fără dureri de gât. A doua zi, în ziua meciului, am avut şi deosebita plăcere să mă regăsesc cu un fost coleg de liceu, Adrian Manolache, căruia îi adusesem niscaiva „îmbucături lichide” de pe acasă, şi care ne-a pus la curent cu viaţa de zi cu zi a unui român prin Manchester. Păi să ştiţi că nu-i deloc rău, cu un salariu de vreo 16 lire pe oră, la o săptămână de muncă de vreo 35 de ore numai el, plus ce mai realizează şi soţia, viaţa poate fi roz chiar şi în Anglia. Şi să vă mai spun ceva, preţurile nu sunt chiar aşa de speriat, ţinând cont că pe aeroportul Otopeni o cafea costă şase lei şi un sandwich 27. Deci, hai să mergem cu toţii în căutarea Julietei şi a Regelui Lear.
