Constantin Truş, Medic Primar Chirurgie Generală la Spitalul Judeţean Galaţi, revine cu o nouă povestire şi prezintă un caz chirurgical mai aparte.
"Deşi există o arie vastă de subiecte în chirurgia generală, astăzi aş vrea să vă povestesc despre una dintre operaţiile mai frecvente şi anume histerectomia laparoscopică.
Întâlnesc adesea paciente care vin foarte târziu pentru acest tip de intervenţie chirurgicală, deşi se poate ajunge foarte rapid de la sângerări inconfortabile la situaţii în care viaţa este pusă în pericol din cauza inacţiunii.
Aşa a fost şi în cazul despre care povestesc astăzi, cazul unei doamne care s-a prezentat într-un final pentru operaţie la vârsta de 70 de ani. Dar dom’ doctor, îmi veţi spune, păi o dată ce se instalează menopauza, sângerările nu mai sunt o problemă. Corect, sângerarea nu, dar chisturile da.
În mod normal, aceste chisturi formate tind să dispară în majoritatea cazurilor după instalarea menopauzei, dar vorbim aici de chisturile mici.
Cele care erau deja de mari dimensiuni, cu şanse mari de agravare, ei bine, acestea rămân şi pot duce la complicaţii grave de tot, cancere şi alte rele care pot fi evitate.
Revenind la pacienta noastră, doamna s-a prezentat la mine din cauza disconfortului puternic şi al durerilor asociate unei formaţiuni de aproape şapte centimetri, localizată în zona ovarului drept.
Doamna deja îşi imagina ce era mai rău, diagnosticul de cancer fiind o probabilitate destul de mare.
“Cât poate să îndure un om, totuşi?”
M-am uitat pe investigaţii şi am văzut că erau mai multe seturi, datate cu un an în urmă, cu doi ani în urmă...
“Aoleu..., păi dacă pacienta stă de doi ani gândind că are un cancer în plină evoluţie, e terminată psihic de frică.”, mi-am spus şi am întrebat-o cu blândeţe de ce nu a venit la control mai devreme.
“Dom’ doctor, am avut şi alte probleme de sănătate, pur şi simplu nu am mai putut să mai trec o dată printr-o spitalizare de durată. Cât poate să îndure un om, totuşi?”, mi-a spus doamna pe un ton mai degrabă obosit decât iritat.
M-am uitat pe istoricul medical: în ultimii ani fusese operată pe creier pentru extirparea unei tumori benigne, avusese un accident urât cu fracturi multiple după aceea... iar acum părea să aibă un cancer ovarian. I-am înţeles atitudinea deznădăjduită, dar eram hotărât să aflu cu ce se confruntă şi cât de grav este, cum pot să o ajut mai bine.
“Analize şi markeri tumorali aţi făcut?”, am întrebat-o.
“Nu cred că am făcut markerii tumorali.”
“RMN? Să vedem mai bine cu ce ne confruntăm?”, am continuat energic. “Haideţi să vedem cu ce ne confruntăm şi apoi facem planul de luptă, în regulă?”
“Păi cred...”, a spus doamna.
“Eu nu cred nimic până nu avem rezultatele investigaţiilor. Haideţi să le facem şi vorbim apoi în cunoştinţă de cauză!”, i-am spus încă o dată cu un zâmbet. “Orice problemă ar fi, avem ac de cojocul ei, da?”.
Pacienta mi-a zâmbit la rândul ei şi a spus un “Da!” hotărât în timp ce-şi îndrepta umerii care până atunci fuseseră parcă apăsaţi de o greutate imensă.
“Iar spital, iar internare, iar operaţie... nu se mai termină.”
Am făcut analizele rapid, iar markerii tumorali au ieşit negativi, o bucurie pe care am avut grijă să o transmit rapid pacientei.
“Avem de-a face cu un chist de mari dimensiuni, format în jurul ovarului, aşa cum vedeti aici, care a rezistat tranformărilor specifice menopauzei. S-a mărit în timp şi va continua să se mărească dacă nu-l operăm, dar după ce-l eliminăm nu ar trebui să mai aveţi nici o problemă.”, am informat pacienta.
Doamna nu s-a bucurat în mod deosebit: “Iar spital, iar internare, iar operaţie... nu se mai termină.”.
I-am explicat că este vorba despre o operaţie laparoscopică, simplă, cu timp de refacere extrem de scurt, dar cumva nu am reuşit să o scot pe pacientă din amintirile şi experienţele din trecut.
La scurt timp după aceea am operat-o, o operaţie fără dificultăţi, fără complicaţii. Prin operaţia de histerectomie laparoscopică am scăpat şi de chistul acela imens şi ameninţător, ce să mai zic, totul a mers şnur.
A doua zi am vizitat pacienta care se recupera rapid, am consultat-o, am întrebat-o cum se simte după operaţie, dar în timpul acesta am observat “proviziile” cu care venise: telefon, reviste, ziare, câteva cărţi, ce mai, doamna pornea deja un club de lectură.
“Văd că aţi venit pregătită pentru un sejur în toată regula!”, am glumit eu arătând spre toate cărţile şi revistele care erau aranjate frumos lângă pat.
“Păi dacă am de stat două, trei săptămâni, mi-am luat şi eu materiale de lectură, de omorât timpul... în plus, nu mă mai gândesc la dureri, nu-i aşa?”, mi-a spus pacienta.
“Două, trei săptămâni? Sunt două, maxim trei zile, doamnă, nu mai mult”, am replicat zâmbitor.
“Haideti dom’ doctor, nu râdeţi de mine, vă rog. Am avut prietene care s-au operat de aceeaşi problemă şi au avut dificultăti mari... una dintre ele a avut nevoie de 12 zile ca să se refacă”, mi-a spus pacienta cu toată seriozitatea.
“Când s-a operat prietena dumneavoastră?”, am întrebat-o.
“Eiii, păi prin 2003 sau 2004, cred.”.
“Laparoscopic?”
“Nuuu, operatie normală.”
“A avut probabil şi complicaţii, nu a fost doar histerectomie, presupun.”, am zis eu.
“Da, aşa este, a avut mai multe complicaţii, operaţia a fost una dificilă.”.
“Păi eu v-am operat laparoscopic, timpul de recuperare este foarte rapid şi dumneavoastră sunteți deja bine.”
“Serios? Nu glumiţi?”.
“Nu glumesc cu aşa ceva, doamnă. Aveţi dureri, vă supără ceva în zona operației sau pe lângă?”
“Păi... nu.”
“Excelent! Atunci mâine cred că puteţi să plecați acasă, nu are rost să vă mai țin sub observaţie”, am conchis şi am ieşit zâmbind din salon.
Tot răul era deja spre bine şi pacienta mea era deja în culmea bucuriei. O mare diferenţă faţă de omul suferind şi deprimat pe care-l văzusem la primul control, cu siguranţă.
“Teama este primul duşman care trebuie biruit. Abia apoi putem începe vindecarea.”
Am spus-o şi nu o dată: câteodată lăsăm frica să ne doboare şi stăm într-o incertitudine incredibil de distructivă pentru psihic şi implicit pentru fizic... pentru că ne este teamă. Lăsăm lucrurile să se agraveze din teamă... haideti să mai şi învingem teama, să avem grijă de noi, să mai facem un control preventiv.
Am spus-o şi mă repet: teama este primul duşman care trebuie biruit. Abia apoi putem începe vindecarea.
Sper că v-a plăcut povestirea de astăzi, am vrut să fac referire la o situaţie destul de frecventă cu care mă întâlnesc în practica chirurgicală. Operez în medie cam trei astfel de cazuri pe săptămână şi am văzut care sunt efectele ignorării acestei situaţii pe termen lung. Cu suficient timp, mai devreme sau mai târziu, aceasta devine o urgenţă medicală şi ajunge uneori să pună viaţa în pericol.
Aveţi grijă de voi, vă rog!", transmite Constantin Truş.
Articole similare: Galaţi: Îngrozită de operaţie, o pacientă de la Spitalul Judeţean a fost salvată de la moarte de insistenţele medicului: “O să mă urască multă vreme...”
