Constantin Truş, Medic Primar Chirurgie Generală la Spitalul Judeţean Galaţi, revine cu o nouă povestire şi prezintă, ca de obicei, un caz chirurgical mai aparte sau cum o reîntâlnire pur întâmplătoare, sau nu, îţi poate schimba cursul vieţii, în ciuda reticenţei.
"Povestirea despre cazul săptămânii vă aşteaptă în rândurile de mai jos. Întâmplarea care stă la baza ei a lovit de această dată aproape de mine, printre oameni pe care-i cunosc de o viaţă întreagă, care mi-au citit povestirile şi avertismentele pe care le tot public pe social media… dar unii spun plini de încredere că nu li se va întâmpla tocmai lor.
Acestea fiind spuse, să ne întoarcem cu un an în urmă, când m-am întâlnit absolut întâmplător cu un prieten în timp ce-mi făceam cumpărăturile.
Ne-am salutat cu căldură, ne-am întrebat reciproc de familii, muncă, sănătate, de-ale vieţii, cum s-ar spune.
Îl ştiam plecat din ţară, cu tot cu familie, aşa că am fost bucuros, dar surprins să-l văd brusc în faţa mea. Se împlinise binişor în talie, lucru pe care l-am remarcat amuzat, ştiindu-l un sportiv dedicat, cu program de sală şi de alergat, lucruri pe care el susţinea că-i ţin în echilibru stilul de viaţă dezordonat.
“Păi, ai lăsat sportul cu totul?”, am întrebat.
“Daaa, nu mai am nici timp nici energie”, a răspuns el oftând în timp ce făcea un gest cu mâna care sugera lehamite. “Când să mai fac sport, soţia are probleme de sănătate, de copii trebuie să am grijă cu toate... se mai îmbolnăvesc şi ei cu ce virus mai este la modă în colectivul de la şcoală... nu-i uşor, dar mergem înainte, ce să facem. Problema este că nu am timp să stau să mănânc şi eu ca omul. Mai mult uscături, fast food, deh, cum mă ştii!”, a spus el în continuare.
“Păi, ai mai făcut şi tu un control ceva, nişte analize...”, am întrebat îngrijorat.
“Ei, când să mai am timp şi de asta... ultimii doi ani au fost grei, ce pot să spun. A mai venit mama în vizită, s-a mai ocupat de casă şi de copii, dar cât să poată şi ea, are o vârstă, doar ştii. În plus, nu-i place de loc mâncarea de acolo, zice că e... tratată şi fără gust. Mai aduce şi ea ce poate de acasă, mai cumpărăm ce găsim la magazinul românesc, dar posibilităţile sunt limitate. Ne mai trimit pachete şi socrii... De asta mă plimb pe aici prin piaţă de parcă aş fi în Rai”, a glumit el.
“Şiii... cam de cât timp mănânci aşa, uscături şi ce mai apuci?”, am întrebat, lăsând la o parte amuzamentul.
“Ei, de când mă ştii... mai un sandvici, mai nişte pizza, dar na, când eşti mai mult pe drumuri nu prea ai timp să stai să te bucuri de o masă la restaurant. E şi scump... O ciorbă la o autoservire pare un vis, greu găseşti mâncare bună. Dacă nu-ţi faci acasă, mănânci ce găseşti”, a răspuns puţin surprins de tonul meu îngrijorat.
“Hai, dom’ doctor, nu te repezi aşa la mine, doar nu mănânc de la tine!”
“Deci mănânci uscături, dulciuri, cipsuri şi bei probabil minim doi litri de suc făcut din chimicale în fiecare zi. De câţi ani?”, am întrebat.
“Hai, dom’ doctor, nu te repezi aşa la mine, doar nu mănânc de la tine!”, a răspuns prietenul, foarte defensiv.
“Nu te supăra pe mine că te întreb, e defect profesional, dar... cu scaunul cum stai, după o dietă de genul? Întreb pentru binele tău”, am spus pe un ton calm, să-l scot din defensivă.
În acel moment, o maşină de marfă a trecut pe lângă noi destul de aproape, fapt care l-a enervat la culme pe prietenul meu. L-a făcut albie de porci pe şoferul maşinii, cu o furie extremă, poate puţin prea extremă.
Am aşteptat să se calmeze şi am reluat discuţia de parcă am fi fost în cabinet.
“Lasă-l în pace pe ăla, atât a putut, proşti nu sunt pe lumea asta?”, l-am întrebat împăciuitor. “Te rog, răspunde-mi la întrebare, nu te întreb doar ca să mă aflu în treabă. Vreau doar să înlătur o suspiciune medicală.”
“Da’ frumos aşa, mă întâlnesc cu tine în piaţă şi mă întrebi cum ies cu scaunul (a folosit alte cuvinte, evident)... băi frate, eşti doctor la tine în cabinet, nu în piaţă... ia uite unde a dus el discuţia!”, a izbucnit el supărat.
Ştiam că nu are nimic cu mine, altele erau frământările ce-l apăsau, aşa că am continuat: “Deci? Dacă tot ne-am întâlnit, îţi ofer şi o consultaţie, atât ştiu şi eu, ce vrei?”.
“Vrei să ştii cum ies cu scaunul? Serios?”, a întrebat el, izbucnind în râs. “Ies cum ies, dar cu atâta mâncare proastă şi stres... sunt constipat mereu. Na, eşti mulţumit acum?”
“Şi cam de cât timp eşti aşa, constipat?”, am continuat eu cu un zâmbet.
“Păi... de ani de zile, nu ştiu! Putem să vorbim acum şi despre altceva?”
“Da, dar aş recomanda să faci analize şi... aş recomanda o colonoscopie. Aş insista chiar! După aceea, vino să discutăm, ai numărul meu de telefon, ştii unde să mă găseşti... nu mai aştepta. De când nu ai mai făcut nişte investigaţii?”
“Bine, bine, le fac pe toate şi apoi vin la tine!”, a spus el.
“A ieşit la colonoscopie fix rezultatul pe care l-ai intuit, e o tumoră la colon. Nu ştiu ce să fac”
Am continuat discuţia, am vorbit despre viaţa de “acolo” şi despre cea de “aici”, beneficii şi greutăţi, iar între timp făceam câteva cumpărături. Am observat fără să vreau că băga în sacoşă toate nenorocirile pământului: carne cu multă grăsime, crenvurşti care văzuseră carnea doar în poze, un salam ales după aceleaşi considerente... am oftat, iar la despărţire i-am spus să nu uite ce l-am rugat şi să mă caute.
A trecut un an de atunci şi zilele trecute mi-a sunat telefonul. Era prietenul meu care m-a întrebat cu glas stins dacă pot vorbi puţin cu el, că nu m-ar fi deranjat, dar are o problemă medicală.
“Ce s-a întâmplat?”, l-am întrebat îngrijorat.
“Mi-am adus aminte de discuţia noastră de acum un an... ştii... am făcut săptămâna trecută analizele...”
“Cum au ieşit? Poţi să-mi trimiţi o poză, să văd şi eu rezultatele?”, am întrebat.
“Da, ţi le trimit acum... nu sunt bune... ştii că mă întrebai de scaun şi constipaţie?”
Deja ştiam ce avea să-mi spună...
“Da, îmi aduc aminte, chiar m-am întrebat de ce nu m-ai căutat după ce am vorbit...”, am spus.
“Daaa... a ieşit la colonoscopie fix rezultatul pe care l-ai intuit, e o tumoră la colon. Nu ştiu ce să fac”, a continuat el cu vocea stinsă.
“Ce să faci, vii frumos şi o scoatem, asta facem”, i-am spus hotărât în timp ce mă uitam pe rezultatele trimise.
“Nu cred că suferă amânare, vino cât de repede poţi. Hai!”
Ce rost avea să-i reproşez că îl chemasem să vină de mai bine de un an? Ce rost avea să-i repet că alimentaţia, stilul de viaţă şi stresul cronic i-au distrus sănătatea? Absolut nici un rost. Timpul discuţiilor trecuse, iar o dată cu el trecuse şi fereastra optimă de a opera minim invaziv. Ştiam deja ce se va întâmpla: operaţie, eliminarea tumorii cu tot cu segmentul de colon aferent, procedură de anus contra naturii şi mobilitate redusă vreme de o lună de zile. Asta în condiţiile în care el avea dreptul la maxim 14 zile libere pe an în contractul de muncă de “acolo”. Din fericire, a găsit înţelegere la locul de muncă şi îi vor păstra postul rezervat până se va pune pe picioare.
Într-un final, organismul a spus “Stop!”
A venit şi l-am operat, fără discuţii, iar acum aşteaptă să treacă cele 30 de zile până la operaţia de corectare a anusului contra naturii.
Ce aş putea să-i spun? Eu ţi-am spus ce ai de făcut, dar ai ignorat avertismentul meu?
E uşor de vorbit când nu eşti în locul acelui om. A avut motivele sale să amâne, presiunea necazurilor nu iartă pe nimeni, dar acesta nu a fost un accident neprevăzut. A fost o autodistrugere sistematică, un veritabil asalt asupra organismului său, susţinut vreme de mulţi ani.
Într-un final, organismul a spus “Stop!”... din fericire, în acest caz a fost doar o pauză temporară.
Aveţi grijă de voi, aveţi grijă de cei dragi! Alimentaţia cu scopul de a umple repede stomacul… nu este hrană, e boală împachetată în ambalaje frumos colorate. Acest lucru este valabil şi pentru ce consumăm ca informaţii, în special cele livrate cu titluri alarmante fără nici un motiv. Protejaţi-vă! Stresul fără pauză devine cronic, iar odihna neadecvată nu vă câştigă timp, nici măcar o oră în plus.
Aici se încheie povestirea de astăzi, cu bunele şi cu relele ei. Cel mai important aspect este că pacientul va fi bine în curând şi îmi doresc ca, măcar parţial, să-şi modifice stilul de viaţă în viitorul apropiat... dar va fi bine, iar acesta este cel mai important lucru pentru el şi pentru familia sa.
Multă sănătate vă doresc!", transmite Constantin Truş.
Reamintim că medicul din Galaţi prezintă cazurile mai deosebite din activitatea sa de chirurg:
"Unele sunt marcate de dificultăţi, altele de situaţii neobişnuite, dar sunt şi acelea care par desprinse dintr-o piesă de teatru absurdă, un loc unde chiar lipsa gândirii logice şi dialogul steril sunt condimentele supreme ale unei comedii negre", spune Costantin Truş.
Articole similare: O gălăţeancă îi mulţumeşte dr. Truş de la Spitalul Judeţean: «A fost luminiţa mea de la capătul tunelului!»
Foto: Pieţe Agroalimentare Galaţi
