În general, când vine vorba de distrugerea unei naţii, toată lumea se gândeşte în primul rând la un război nimicitor, la nişte cataclisme de o amploare fără precedent, gen mega-cutremure, super-inundaţii, foamete, epidemii fără leac ş.a.m.d. De fapt, pentru a duce de râpă o ţară este nevoie de mult mai puţin. Chiar de foarte puţin, dacă ne raportăm la scara planetară. Aşadar, ce ne trebuie ca să scufundăm o ţară? Să vedem:
În primul rând, e nevoie să stabilim despre ce fel de ţară vorbim. Dacă e vorba de o naţiune balcanică, aşa cum sunt destule prin lume, chiar în afara ariei geografice propriu-zise, nu ne trebuie mare lucru. Mai întâi, ne trebuie nişte preşedinţi pe care să-i doară în spate (nu în cot, că acea încheietură este foarte folosită la gesticulările din campaniile electorale) de soarta fraierilor pe care vor să-i conducă. De preferat e ca respectivii preşedinţi să fie niţeluş grobieni, cu ceva reminiscenţe comuniste, să râdă mai tot timpul, chiar şi fără motiv, să pară în acelaşi timp sfătoşi, preocupaţi de binele „boborului”, dar şi „băieţi de gaşcă”, mereu dornici să participe la o cumetrie, un bairam minoritar ori să se prindă într-o horă populară fără culoare politică, să pară atenţi la necazurile mulţimii, dar să nu se priceapă decât să promită că le vor rezolva şi, nu în ultimul rând, să aibă niscai apucături de dictator în ce-i priveşte pe subalternii săi.
Apoi, ne mai trebuie un guvern, că de, doar vorbim de o ţară democratică. Varianta cea mai folositoare (pentru preşedinte) e un guvern condus de un premier fără apucături de lider, care să stea sluj în faţa preşedintelui şi să facă doar ce-i spune el. Oricum, chiar dacă l-ar păli vreun acces de independenţă, ar fi repede pus cu botul pe labe, pentru că nu e la curent cu toate mânăriile făcute de clica politică.
Apoi, ca să păstrăm în continuare aparenţa democraţiei, ne mai trebuie un parlament. Cu o cameră, cu mai multe, nu prea contează. Esenţial e ca gaşca de acolo să-şi cunoască bine interesele şi să şi le apere cu ghearele şi cu dinţii, dar nu atât încât să contravină intereselor şefului de stat, că doar ăla e şef... În fine, ne mai trebuie o încrengătură de agenţii, oficii, servicii, direcţii şi autorităţi centrale, care să nu ştie niciuna ce face, dar să existe, aşa, să aibă unde se angaja clientela de partid.
În ce priveşte provincia, aici treaba e mai simplă. Se face „la centru” o şedinţă mare şi cât mai secretă, se negociază împărţirea influenţei politice (a se citi economice, că până la urmă totul se reduce la bani...) în teritoriu, apoi fiecare partid îşi ia gaşca şi pune stăpânire pe un judeţ, în numele şefului, şi-al adjunctului, şi-al sfintei şpăgi, amin!
Dacă se aplică metoda prezentată vreme destul de lungă, vreo 20 de ani, de exemplu, cu siguranţă ţara respectivă se va duce dracului. În mod democratic...
În primul rând, e nevoie să stabilim despre ce fel de ţară vorbim. Dacă e vorba de o naţiune balcanică, aşa cum sunt destule prin lume, chiar în afara ariei geografice propriu-zise, nu ne trebuie mare lucru. Mai întâi, ne trebuie nişte preşedinţi pe care să-i doară în spate (nu în cot, că acea încheietură este foarte folosită la gesticulările din campaniile electorale) de soarta fraierilor pe care vor să-i conducă. De preferat e ca respectivii preşedinţi să fie niţeluş grobieni, cu ceva reminiscenţe comuniste, să râdă mai tot timpul, chiar şi fără motiv, să pară în acelaşi timp sfătoşi, preocupaţi de binele „boborului”, dar şi „băieţi de gaşcă”, mereu dornici să participe la o cumetrie, un bairam minoritar ori să se prindă într-o horă populară fără culoare politică, să pară atenţi la necazurile mulţimii, dar să nu se priceapă decât să promită că le vor rezolva şi, nu în ultimul rând, să aibă niscai apucături de dictator în ce-i priveşte pe subalternii săi.
Apoi, ne mai trebuie un guvern, că de, doar vorbim de o ţară democratică. Varianta cea mai folositoare (pentru preşedinte) e un guvern condus de un premier fără apucături de lider, care să stea sluj în faţa preşedintelui şi să facă doar ce-i spune el. Oricum, chiar dacă l-ar păli vreun acces de independenţă, ar fi repede pus cu botul pe labe, pentru că nu e la curent cu toate mânăriile făcute de clica politică.
Apoi, ca să păstrăm în continuare aparenţa democraţiei, ne mai trebuie un parlament. Cu o cameră, cu mai multe, nu prea contează. Esenţial e ca gaşca de acolo să-şi cunoască bine interesele şi să şi le apere cu ghearele şi cu dinţii, dar nu atât încât să contravină intereselor şefului de stat, că doar ăla e şef... În fine, ne mai trebuie o încrengătură de agenţii, oficii, servicii, direcţii şi autorităţi centrale, care să nu ştie niciuna ce face, dar să existe, aşa, să aibă unde se angaja clientela de partid.
În ce priveşte provincia, aici treaba e mai simplă. Se face „la centru” o şedinţă mare şi cât mai secretă, se negociază împărţirea influenţei politice (a se citi economice, că până la urmă totul se reduce la bani...) în teritoriu, apoi fiecare partid îşi ia gaşca şi pune stăpânire pe un judeţ, în numele şefului, şi-al adjunctului, şi-al sfintei şpăgi, amin!
Dacă se aplică metoda prezentată vreme destul de lungă, vreo 20 de ani, de exemplu, cu siguranţă ţara respectivă se va duce dracului. În mod democratic...
