A trecut Crăciunul şi se apropie cu paşi repezi un nou an, pe care majoritatea îl aşteaptă cu multă speranţă. Sper ca ea să se concretizeze în sănătate, prosperitate şi dorinţă de a face bine şi aproapelui, pentru că doar aşa putem spune cu adevărat că ne-am împlinit menirea pe pământ. Pentru a face asta trebuie să pornim de la o autoanaliză riguroasă a ceea ce suntem în momentul de faţă şi unde vrem să ajungem. Spun asta pentru că ipocrizia la români este încă la loc de cinste şi este suficient să vedem mesajele de pe reţelele de socializare, ce trimit la sinceritate, la valori, la respect, toate principii sănătoase, dar care vin de la persoane care, cel puţin până acum, au arătat exact contrariul. Poţi să spui orice, pentru că finalmente ceea ce te va defini ca om sunt faptele tale. Dacă ele nu sunt congruente cu ceea ce spui, cred că ştim cum se numeşte o astfel de persoană. De aici trebuie să pornim fiecare dintre noi, pentru că nu poţi pretinde schimbarea, când tu nu eşti dispus în primul rând să accepţi că ai proprii demoni, pe care trebuie să îi exorcizezi. Toate astea vin la pachet şi cu şablonizarea a tot ceea ce facem, inclusiv a sărbătorilor noastre tradiţionale. În fiecare an lumea se înghesuie în malluri şi supermarketuri, cumpără de multe ori prostii cu care nu au efectiv ce să facă şi apoi se întorc fericiţi acasă, bucuroşi că au mai bifat o sărbătoare în calendar. Cum rămâne totuşi cu simpla bucurie de a fi alături de cei dragi? De ce nu apreciem cu adevărat că avem în primul rând sănătate? Unde este dorinţa de a face un cadou, oricât de mic, şi celor care nu sunt acum la fel de norocoşi ca şi noi? Până când nu vom răspunde sincer la aceste întrebări, ne vom minţi în continuare singuri. Speranţă? Este din belşug şi întotdeuna va fi. Marea noastră problemă este să o canalizăm în direcţia corectă, pentru că de multe ori avem aşteptări din zone, unde aşteptările nu îşi mai au rostul. Unde a dispărut bucuria? Este suficient să te uiţi la feţele oamenilor de pe stradă, pentru a constata nu numai că nu mai zâmbesc, dar merg şi cu capetele în pământ, de parcă ar avea interzis la a-şi privi semenii în ochi. Pesimiştii ar spune că nu mai poţi zâmbi când facturile vin cu precizie de ceasornic şi nu ai de unde să le plăteşti, dar dacă faci asta, te transformi exact în ceea ce vor unii dintre cei care ne conduc, adică în roboţei, buni numai să muncească şi să îşi achite cu conştiinciozitate dările. Asta e viaţa? Sper că majoritatea dintre noi are un răspuns negativ la această întrebare, pentru că oricât de mare ar fi speranţa, ea nu poate depăşi o astfel de limitare în gândire. 2016 bate la uşă, iar odată cu el şi mai multe oportunităţi pentru fiecare dintre noi. Ele pot îmbrăca diverse forme, pornind de la şansa de a face bine, fără a aştepta nimic în schimb, şi până la oportunitatea ca, în sfârşit, să faci ceea ce îţi place, cum şi când vrei. Sper ca majoritatea dintre noi să fie suficient de conştientă pentru a identifica aceste şanse, iar la sfârşitul anului viitor să fim toţi mai bogaţi, în special sufleteşte.
