Trăim într-o societate care şi-a pierdut de mult busola, dacă a avut una vreodată. Am ajuns sclavii recompensei imediate, fără să ne gândim o clipă dacă merităm sau nu să primim acel ceva pe care credem că îl merităm. Am ajuns un popor grăbit, dar fără o destinaţie anume. Şi în goana asta bezmetică către nicăieri nu ne trece prin cap să ne oprim pentru o secundă pentru a analiza dacă merită ceea ce facem, dacă ne împlineşte sufleteşte, pentru că altfel nu are sens. Argumentul pe care îl aud adesea este că nu ne permitem în situaţia economică actuală să facem alegeri, să fim mofturoşi pentru că am face foamea pe marginea drumului. Este adevărat şi nu prea pentru că dacă am fost prinşi la un moment într-un job care nu ne împlineşte, nimic nu ne împiedică să căutăm altceva care să ne aducă exact acest lucru. Problema noastră însă rămâne. Pentru a reuşi în orice domeniu, trebuie să fii foarte bun pe acel segment şi mai ales trebuie să îţi îmbunătăţeşti permanent calităţile. Dacă acest lucru se întâmplă, te vor căuta alţii pe tine pentru că tu aduci ceea ce puţini o pot face: valoare. Noi, ca popor, nu prea suntem interesaţi de aceste lucruri şi tocmai de aceea am eşuat lamentabil în tot ceea ce ne-am propus, cel puţin în ultimii 25 de ani. Suntem frustraţi că nepotul directorului a fost prins pe un job bine plătit, pentru care nu face nimic toată ziua şi încercăm prin aceleaşi tactici să ne croim drum spre funcţia sau postul pe care ni-l dorim, deşi ar trebui să facem cu totul altceva. Una din aceste opţiuni este iniţiativa privată, un lucru de care mulţi români fug ca dracul de tămâie, cu toate că asta ar însemna să aibă viaţa pe care şi-o doresc. Sigur, nu toţi putem să devenim întreprinzători, după cum este adevărată şi situaţia ca şeful unei instituţii sau alta, numit bineînţeles politic, să îţi facă viaţa grea doar pentru că atâta poate sau chiar asta îi face plăcere. Spun doar că există întotdeuna soluţii pentru ieşirea din impas, dacă ai voinţă să le cauţi, că există alternative la prostie, decât să devii tu însuţi exponentul unei categorii care promovează cretinismul. Doar aşa putem ieşi din situaţia jalnică în care ne aflăm în momentul de faţă pentru că lamentările nu ne vor aduce niciodată nimic. Avem în jurul nostru numeroase exemple. Ştiu că japonezii sunt exemplul suprem, dar nu îmi pot scoate din cap imaginile cu zonele afectate de tsunamiul care i-a lovit acum câţiva ani, pentru ca după şase luni oraşele care fuseseră rase de pe faţa pământului să fie reconstruite la loc. Credeţi că japonezii au stat pe marginea şanţului să se plângă că soarta a fost crudă cu ei şi că sunt fără noroc în viaţă? Ei bine, nu. De la cel mai tânăr până la bătrânii de 80 de ani au pus mâna la treabă, iar într-un timp mai scurt decât ar fi crezut unii şi-au refăcut ţara. Mulţi dintre noi se plâng că nu îşi mai pot întemeia o familie, că fetele sau băieţii nu mai sunt ce au fost, dar mă întreb oare cum a reuşit asta un tip fără mâini şi picioare, care depinde de ajutorul celorlalţi pentru tot restul vieţii, şi care recent a devenit tată? Răspunsul îl cunoaştem cu toţii, este dureros de simplu, iar până când nu vom ieşi din amorţeala în care ne complacem de ani buni, nu vom reuşi decât să supravieţuim şi nimic mai mult.
