Una dintre cele mai tulburătoare întrebări din neuroştiinţa contemporană pare, la prima vedere, simplă: cum pot amintirile să dăinuie toată viaţa, când moleculele care le formează sunt constant distruse şi înlocuite? Încă din 1984, biologul Francis Crick a formulat această dilemă, iar în 2024, o echipă de cercetători condusă de Todd Sacktor şi André Fenton a propus un răspuns elegant, bazat pe o descoperire moleculară fundamentală.
Cei doi neurocercetători au identificat o pereche de proteine — PKM? şi KIBRA — care acţionează împreună într-un mod ce permite conservarea amintirilor, chiar şi într-un mediu biologic aflat într-o continuă schimbare. Secretul? Nu o moleculă „nemuritoare”, ci o relaţie stabilă între cele două proteine, care funcţionează ca o etichetă sinaptică. KIBRA, ancorată în sinapsă, ghidează mereu noua moleculă PKM? spre acelaşi punct, păstrând activă reţeaua care a fost iniţial implicată în formarea amintirii.
Acest mecanism oferă o soluţie elegantă paradoxului propus de Crick: amintirile nu trăiesc în molecule, ci în conexiunile persistente dintre ele — o formă de „continuitate funcţională” care supravieţuieşte regenerării biologice.
Pentru Todd Sacktor, această cercetare nu este doar ştiinţă, ci şi experienţă personală. La nici 3 ani, şi-a pierdut sora mai mare, iar o scenă banală — în care aceasta refuză să-i citească o poveste — i-a rămas imprimată în minte toată viaţa. Fascinat de puterea memoriei, Sacktor şi-a dedicat cariera înţelegerii mecanismelor care permit creierului să reţină momente aparent nesemnificative pentru zeci de ani.
După studii la Columbia şi cercetări la SUNY Downstate, Sacktor a identificat rolul central al PKM? în păstrarea amintirilor. Experimentele pe şobolani au arătat că blocarea acestei proteine duce la ştergerea completă a memoriei. Totuşi, în 2013, alte echipe au arătat că şoarecii modificaţi genetic să nu producă PKM? puteau totuşi învăţa. Departe de a fi o invalidare, acest rezultat a scos la iveală o altă realitate: creierul este atât de adaptabil încât poate compensa lipsa unei proteine prin activarea altora cu rol similar.
Revelaţia majoră a venit în 2020, când cercetătorii au observat că PKM? nu funcţionează singură, ci în tandem cu KIBRA, o proteină care stabilizează interacţiunile la nivelul sinapselor. Folosind tehnici de imagistică moleculară, echipa a urmărit cum aceste două proteine formează un complex stabil imediat după stimularea sinapselor, semn că se activează exact în procesul de formare a memoriei. Şi mai uimitor, complexul PKM?–KIBRA persistă mult după ce alte molecule dispar.
Testele pe animale au confirmat importanţa acestui duo molecular: blocarea formării complexului ducea la pierderea memoriei, dar nu şi a capacităţii de a învăţa. Odată ce interferenţa era oprită, şoarecii puteau din nou crea amintiri — ceea ce sugerează că mecanismul afectează memoria deja existentă, nu abilitatea generală de a învăţa.
Teoria oferă o soluţie coerentă unei întrebări vechi de decenii: o amintire nu e legată de o proteină nemuritoare, ci de persistenţa unui tipar molecular într-un loc precis. Atunci când una dintre proteine se degradează, cealaltă acţionează ca un „ghid” pentru reconstrucţia exactă a conexiunii.
Deşi unii oameni de ştiinţă, precum David Glanzman, susţin că memoria ar putea fi stocată şi în interiorul neuronilor, nu doar în sinapse, modelul PKM?–KIBRA rămâne una dintre cele mai solide explicaţii disponibile astăzi.
Impactul acestei descoperiri merge dincolo de înţelegerea fundamentală a memoriei. Poate deschide drumuri spre tratamente pentru Alzheimer, PTSD şi alte afecţiuni legate de pierderea sau distorsionarea amintirilor. De asemenea, ar putea influenţa radical felul în care abordăm educaţia, învăţarea accelerată sau dezvoltarea interfeţelor neuronale.
Într-o zi, e posibil să putem stoca, restaura sau chiar „scrie” amintiri artificial, activând sau imitând această relaţie moleculară. Dar până atunci, e fascinant să ştim că fiecare amintire — oricât de veche sau insignifiantă — e susţinută de o coregrafie invizibilă între două proteine care „dansează” cu precizie în sinapsele creierului nostru.
