Operat la Spitalul Judeţean Galaţi, un bărbat, sportiv, a decis ca după intervenţie să îşi trateze singur durerea de cap. Lucru care l-a împins aproape spre o a doua operaţie, lăsând fără cuvinte echipa medicală ce se ocupa de el. Din fericire, descoperirea a fost făcută la timp chiar de medicul chirurg, Constantin Truş (foto).
"V-am pregătit o nouă povestire despre provocările pe care le întâlnesc în practica chirurgicală. Unele sunt dificile, petrecute la Urgenţe, cu situaţii pe muchie de cuţit unde secundele par ore şi denodământul se lasă aşteptat până în ultima clipă… şi mai sunt situatii când rămâi fără cuvinte, cum este cea din povestirea de astăzi.
Am avut recent cazul unui pacient de vârstă mijlocie, bărbat, sportiv, sănătos tun, dar care în urma unui efort a dezvoltat o hernie inghinală de toată frumuseţea. Situaţia este una destul de frecventă şi se poate rezolva foarte simplu, prin montarea unei plase de consolidare.
Pacientul mi-a spus de la bun început că doreşte să fie conştient pe timpul operaţiei, aşa că am optat sau mai corect a optat pentru intervenţia clasică, efectuată cu anestezie regională, rahianestezie mai precis.
Omul a fost de acord cu procedura şi în ziua stabilită ne-am îndreptat spre sala de interventii chirurgicale. Operaţia a fost rapidă, cu incizie parietală minimă şi nu a necesitat ulterior decât montarea unui dren. O situaţie standard, am putea spune, care nu prevestea nimic neplăcut.
Am recomandat mişcare uşoară şi consum de lichide semnificativ chiar de a doua zi, cu scopul de a preveni formarea de cheaguri. Nu existau riscuri în acest sens, dar practica mi-a arătat mereu că proverbul acela cu “paza bună” este valabil mereu.
Totul a evoluat conform aşteptărilor în prima zi, dar în a doua zi am observat sânge pe tubul de dren.
“Ciudat!”, mi-am spus şi am întrebat pacientul dacă a făcut mişcări bruşte, dar evident, răspunsul a fost negativ. Am verificat operaţia… nimic, totul curat ca lacrima, aspectul era sănătos, nimic suspect.
“Se mai întâmplă”, mi-am spus, dar nu eram foarte convins şi aveam senzaţia că îmi scapă ceva. Am rugat asistentele să monitorizeze atent tubul de dren pentru posibile sângerări şi mi-am văzut de treabă.
Nici nu terminasem bine, când am primit prima raportare: 300 de ml de sânge pe tubul de dren.
Am început să mă gândesc la toţi paşii operatori, totul fusese făcut ca la carte, nu exista nici un “suspect de serviciu” pentru sângerarea aceea bruscă. Deja începusem să mă gândesc la posibile complicaţii care sigur urmau să apară, posibile infectări ale zonei, poate omul avea vreo condiţie preexistentă de sănătate de care nu ne spusese nimic.
Mă duc, îi pun întrebări, verific din nou operaţia… nimic… doar sânge pe tubul de dren.
“Nu este normal ce se întâmplă, ceva s-a rupt…”, mi-am spus, convins că pacientul a făcut o nefăcută şi nu ne-a spus nimic.
“S-o fi aplecat rapid, a forţat, doar i-am spus să facă plimbări scurte, nu să alerge în curse cu obstacole…”.
“Pacientul dumneavoastră…”, a început asistenta dregându-şi glasul.
“Da?”
“A scos 500 de ml de sânge pe tubul de dren!”
“Fir-ar… gata, nu mai aşteptăm. Ceva e rupt în el şi sângerează masiv. Mă duc să-l anunţ, asta este, ceva nu a mers bine, va trebui operat din nou să oprim sângerarea!”, am spus şi am şi plecat spre salonul pacientului să-i dau vestea neplăcută.
Am intrat în salon şi l-am văzut pe pacient cu o mică farmacie într-o gentuţă, numai ce înghiţea nişte pastile.
M-am uitat surprins la el în timp ce mă întâmpina cu un zâmbet larg, dând din cap.
“Ce iei dumneata acolo?”, l-am întrebat în timp ce omul băga tacticos în sertar geanta de pastile.
“Dom’ doctor, chiar voiam să vă spun! Am o durere de cap groaznică, a început chiar după operaţie…”.
“Ce pastile aţi luat şi de când…?”
“Păi iau de trei zile, dar oricâte iau nu mă lasă durerea sub nici o formă.”, a continuat el zâmbind.
“Ce pastile?”
“Păi iau paracetamol, am luat şi nişte aspirină, am mai luat şi după antrenamente, ajută cu febra musculară… azi am luat şase, dar nu m-au ajutat”.
Am rămas fără cuvinte. Omul înghiţea ca pe bomboane nişte pastile care pe lângă efectul analgezic au obiceiul să “subţieze” sângele, îngreunând practic coagularea.
“Haideţi să facem nişte analize, să vedem nivelul trombocitelor. Cred că au legătură cu pierderile de sânge.”.
“Serios?”, m-a întrebat pacientul senin.
“Foarte serios.”, am spus şi i-am făcut rapid anamneza.
Era… deloc bine, să zicem. La internare avea nivelul trombocitelor 300.000, cât se poate de suficient pentru a-l ajuta în coagulare. Acum, după ce luase decizia de automedicaţie, într-un spital, după o operaţie, nivelul era de 50.000.
Stăteam uitându-mă când la rezultate, când la pacient, când la gentuţa lui cu medicamente şi mă simţeam ca un actor aflat fără voie într-o comedie absurdă, fără scenariu.
“Domnule, de ce nu mi-aţi spus că aveţi dureri de cap? Ele pot să apară după rahianestezie, este ceva destul de întâlnit. Nu puteţi lua pastile aduse de acasă, după inspiraţia proprie… fără să spuneţi nimănui… mai aveaţi puţin şi vă declanşaţi o hemoragie de toată frumuseţea… avem noi de toate, avem şi pastile şi scheme de tratament… de ce?”. Asta este tot ce am mai putut să articulez: “De ce?”.
M-am dus şi i-am luat geanta de pastile din sertar în timp ce pacientul bombănea supărat că-l doare capul.
“Ne ocupăm noi de calmarea durerilor şi de îngrijiri, trebuie doar să ne spuneţi. Geanta cu medicamente o veţi recupera la externare!”
Am instituit rapid transfuzii pentru a creşte nivelul de trombocite, dar şi un tratament antiinflamator cu dezametazonă. Am vorbit şi cu aparţinătorii care au venit în vizită să nu încerce să-i aducă pastile, oricât de mult le-ar cere pacientul acest lucru, deoarece o voi considera o imixtiune în actul medical… şi e de rău!
Au dat din cap aprobator cu un aer de uşurare… aparent, cunoşteau situaţia. Măcar acum aveau un motiv clar să-l refuze: “Nu ne lasă doctorul ăla rău, nu putem…”.
Evident, după o zi de tratament orice sângerare se oprise şi în patru zile pacientul a plecat acasă bine şi sănătos, cu tot cu gentuţa de medicamente la care părea să ţină foarte mult.
M-am uitat în urma lui, am oftat şi mi-am promis să fiu mai atent la obiceiurile de automedicaţie pe care le au unii pacienţi pe ascuns. Nu ştii niciodată când se mai internează vreun “doctor” şi nu doresc să mai fiu luat prin surprindere în acest mod.
Vă aştept cu drag la următoarea povestire, până atunci, dacă este cazul, nu luaţi decât medicamentele prescrise de doctori adevăraţi, cu diplomă… sunt uşor de recunoscut, au coatele rotunde de la mulţi ani petrecuţi prin băncile facultăţii. Au şi scrisul greu de înţeles, gurile rele spun că este de-a dreptul indescifrabil, serios vă spun.
Multă sănătate vă doresc!", transmite Constantin Truş, Medic Primar Chirurgie Generală la Spitalul Judeţean Galaţi.
Articole similare: Şi-a rupt esofagul de la… prea multă mâncare! Bărbat în pragul morţii salvat la Galaţi - Medic: Am ieşit din intervenţie încă uimit
