După întâmplarea cu sâmburii de cireşe, medicul chirurg Constantin Truş de la Spitalul Judeţean Galaţi revine cu o nouă relatare a unui caz… mai aparte:
"Vă povesteam cu ceva timp în urmă despre pancreatită, despre modul în care o masă bogată în grăsimi consumată după o dietă mai strictă sau după un post îndelungat vă poate pune viaţa în pericol.
Deşi foarte rare, unele cazuri nu ţin doar de dietă, cât şi de… sarcină. Da, foarte rar se întâmplă ca o sarcină voluminoasă să ajungă să preseze în regiunea ficatului în care se află colecistul, fierea în termeni uzuali.
Dacă acest lucru concurează cu o vâscozitate mai mare a bilei, se pot forma calculi (pietre) de mici dimensiuni care migrează, unde altundeva, către pancreas, unde ce să vezi, enzimele pancreatice abia aşteaptă să fie activate prematur. Rezultatul este descris în literatura de specialitate, aşa cum am mai spus, ca o “explozie într-o fabrică de armament”. Dacă punem la socoteală şi organismul solicitat în urma sarcinii… situaţia devine extrem de gravă pentru viaţa pacientei.
Acestea fiind spuse pentru a contura situaţia cazului, să trecem la povestirea de miercuri, zic.
Eram de gardă şi totul decurgea fără evenimente deosebite, când, la un moment dat sunt chemat de urgenţă.
O tânără fusese adusă de rude în stare foarte gravă, prezentând dureri abdominale atroce, tahicardie, vărsături violente… abia mai era conştientă.
Mi-am făcut loc cu greu printre toate rudele care ţipau ca din gură de şarpe şi am reuşit să ajung lângă pacientă pentru a stabili un diagnostic. Nu ştiu dacă aţi avut ocazia să vă faceţi treaba în timp ce un grup de 10-12 persoane vă urlă la câţiva centimetri de urechi, ameninţându-vă cu toate relele pământului… poate fi stresant, în special când ai nevoie să gândeşti limpede pentru că, ce să vezi, viaţa unui om este în mâinile tale şi trebuie să iei decizia corectă rapid. Nu recomand experienţa, dar câteodată, la Urgenţe, se mai întâmplă.
Împreună cu o asistentă care şi-a făcut loc cu greu prin grupul turbulent, am dus pacienta rapid să facă un CT şi analize la sânge. Diagnosticul, aşa cum mă aşteptam, a fost de pancreatită pe fond de sarcină. Extrem de rar… extrem de grav. O pancreatită acută poate ucide rapid, dar când este şi în urma unei naşteri recente… hai să zicem că este o situaţie mult mai complicată.
Ne-am mişcat repede şi bine, în doar câteva minute pacienta avea deja montată sonda nasogastrică şi administrarea de antibiotice cu spectru larg începută. Scopul era de a evita pe cât de mult posibil activarea enzimelor în interiorul pancreasului, stabilizând totodată pacienta pentru a putea fi operată, dar… în situaţii de genul lucrurile merg anevoios. A fost nevoie de 72 de ore doar pentru a o stabiliza şi am trecut imediat la eliminarea colecistului.
Au urmat şapte zile de luptă cu infecţia la capătul cărora a trebuit să o operez din nou… pancreasul era afectat puternic, era de aşteptat, dar am reuşit să-l salvez şi să montez noi tuburi de drenaj.
Deja mă simţeam ca după un meci de box la categoria grea, dar am văzut că situaţia a început să evolueze încet, spre bine.
Am oftat cu uşurare după ce am citit rezultatul ultimelor analize şi i-am spus pacientei veştile bune: va mai dura ceva timp, dar va fi bine… va fi bine.
A dat din cap şi mi-a zâmbit, iar pentru mine a fost ceva extraordinar acel zâmbet al unui om care vreme de zece zile a oscilat între viaţă şi moarte.
În tot acest timp am fost asaltat de rudele gălăgioase care tot încercau să intre câte zece o dată în salon.
Le-am spus să stea linistiţi, pacienta va fi bine…
“Da’ cât vă mai ia să o faceţi bine? Are copil mic de crescut acasă! Cât o mai ţineţi aici?”, a zbierat una dintre rude la mine.
“Se va recupera complet cam în şaizeci de zile, organismul a fost foarte afectat, fata a fost în pragul morţii. Este bine, este stabilă, se reface…”, am apucat să spun înainte să fiu întrerupt din nou de urlete.
“Două luni?!!! Păi noi în cinci zile plecăm din ţară! O luăm acasă, avem noi grijă de ea!”
“Nu! Rămăne aici până se recuperează, abia s-a stabilizat…”.
Înjurături… ameninţări… circ.
“Avem noi doctor mare şi scump, băi! Nu stăm noi după tine, mergem la ăla care operează barosanii României, băi!”, s-a auzit din grup de la un individ care chiar s-a dus spre salon să… nu ştiu ce să facă…
“Băi, ia să chem eu Poliţia că vreţi să puneţi pacienta în pericol, băi! Vorbiţi cu ce doctor vreţi voi, luaţi de-aici diagnosticul, vă scriu şi procedura! Să mă sune si să vorbească direct cu mine!
Ia gata cu urletele şi ameninţările! Gata! Maxim două persoane se acceptă la vizită de acum încolo. Afară! Acum!”, le-am spus.
Au ieşit în linişte, nu au mai spus nimic. Nu m-a sunat nici un mare chirurg să întrebe de pacientă. Au vorbit într-adevăr cu cineva de la un spital renumit, dar au fost refuzaţi pe considerentul că tot ce se putea face pentru pacientă, fusese deja făcut. Din acel moment au venit doar câte doi, fără scandal, fără ameninţări, iar pacienta a rămas să se recupereze în linişte.
După două luni, pacienta a plecat acasă pe picioarele ei şi a putut să-şi reia viaţa de unde o lăsase în aşteptare, cu restricţii de regim alimentar, ce-i drept, dar alături de copil şi de familie.
Am fost întrebat de o asistentă dacă nu m-a scos din minţi comportamentul familiei pacientei.
“Fiecare reacţionează diferit în situaţii de criză, presupun… nu este uşor să ştii că ai copilul, soţia sau sora în pragul morţii. Mă bucur că s-a terminat cu bine totul…”, am spus.
“Şi cu mai puţin scandal!”, a completat ea.
“Daaaaa!”
În încheierea povestirii de astăzi îmi aduc aminte de întrebarea unui amic: “E greu să fii medic? E uşor?”
Sunt zile şi zile, aş zice, ca peste tot… de unele zile însă, m-aş lipsi.
Multă sănătate vă doresc!", povesteşte medicul chirurg Constantin Truş.
