Constantin Truş, Medic Primar Chirurgie Generală la Spitalul Judeţean Galaţi, revine cu un nou caz care, după cum acesta mărturiseşte, l-a făcut să rostesc în gând: “Ce ţi-e şi cu viaţa asta…”.
"M-am pomenit la Urgenţe cu un pacient pe care-l cunoşteam. Nimic special aici, se mai întâmplă, dar m-a surprins prezenţa sa acolo, ştiindu-l un om sănătos tun, chiar dacă era deja trecut de prima tinereţe.
Este puţin ciudat să vezi un medic venit ca pacient la urgenţe, un om care ajutase mii de oameni aflat acum la rândul său în nevoie de ajutor.
“Ocluzie intestinală!”, mi-a spus de când m-a văzut cu respiraţia întretăiată de durere.
Încă surprins să-l văd acolo am spus: “Cred, dar hai să facem şi nişte investigaţii, să fim siguri”, i-am răspuns în timp ce mă ocupam de el.
Nu a spus nimic, dar puteam să văd că are o atitudine dezaprobatoare, cel puţin aşa am crezut atunci.
“Asta este, acum sunteţi pacient, ce să vă fac? Mă ocup eu de diagnostic, dacă nu vă supăraţi”, am continuat, încercând să-i distrag atenţia de la durere.
Tabloul era unul clar: dureri abdominale colicative, greţuri şi vărsături asociate cu lipsa totală a tranzitului intestinal şi a gazelor. Clar era în ocluzie, dar de ce?
Examenul imagistic a confirmat ocluzia, dar am putut să disting o masă mare care bloca tranzitul intestinal.
“Cum aţi avut scaunul în ultimele săptămâni?”, l-am întrebat.
“Ba constipaţie, ba scaun moale… alternativ.”
“Şi din ce în ce mai rar, presupun…”, am spus, nedorind să-i dau o veste proastă în starea în care era.
“Să nu-mi spui că…”
“În proporţie de 99%, din ceea ce văd aici, este o tumoră, un cancer de colon sigmoid ocluziv care a blocat tot tranzitul. Voi putea vedea mai multe când deschid, dar din ce văd aici… trebuie extirpată de urgenţă tumora şi va necesita şi o procedură neplăcută: anus contra naturii. E mare, nu avem timp de pierdut, poate prindem monstrul la timp”, am spus pe un ton scăzut şi calm.
Epuizat de suferinţă, pacientul a dat afirmativ din cap şi a semnat fără nici un cuvânt acordul pentru operaţie.
Am intrat de urgenţă în operaţie şi imediat după deschidere am putut confirma existenţa tumorii. M-am apucat de treabă şi în scurt timp am extirpatt-o, verificând şi ţesuturile din vecinătate pentru a detecta posibile metastaze. Din fericire, în afară de monstru, nu mai era nimic detectabil.
Am dus procedura la bun sfârşit, totul a decurs ca la carte, singura neplăcere temporară urmând să fie acel anus contra naturii. Am închis şi pacientul a mers în secţia de terapie intensivă, urmând să-l vizitez a doua zi, după ce va fi fost mutat în salon.
Toate bune şi frumoase, fac vizita de dimineaţă, pacientul absent. M-am dus la terapie intensivă, am întrebat de el, mi s-a spus că a fost mutat în salon, în cadrul secţiei de chirurgie.
Măi să fie, dar de ce nu l-am găsit acolo… am plecat în căutarea pacientului pierdut, îngrijorat că s-a întamplat ceva. Evident, după ce l-am căutat peste tot, l-am văzut pe o bancă din parcul spitalului.
M-am dus către el ca o rachetă, îngrijorat că a păţit ceva. Trebuia să se odihnească, să fie în repaus, nu să umble prin parc, punând în pericol integritatea suturilor atât de devreme după operaţie.
Am ajuns lângă el în câteva secunde, dar înainte să-i spun ceva, l-am văzut cum se uita în zare, gânditor şi trist.
“Bună ziua, dom’ doctor. Mi-am făcut griji că nu v-am găsit la vizită. Chiar mă gândeam că aţi fost dus din greşeală pe altă secţie…”, am glumit eu, în timp ce încercam să-mi dau seama ce se întâmplă cu el.
“Scuze, pur şi simplu nu am mai putut să stau în pat din cauza gândurilor şi am ieşit la o plimbare, să respir puţin. Cred că am pierdut notiunea timpului şi am rămas aici, pe bancă, cu gândurile mele…”, a răspuns el mai mult în şoaptă.
“Este cam devreme pentru plimbare, a trecut prea puţin timp de la operaţie…”, am început eu, dar m-am oprit, observând că privea în zare, fără să reacţioneze la ce-i spuneam.
“Pot să iau şi eu un loc?”, l-am întrebat, arătând spre bancă.
A dat din cap aprobator, a oftat şi după ce m-am aşezat lângă el m-a întrebat: “Ştii de ce am venit în halul în care am venit?”
“Nu. Chiar m-a surprins şi cred că simptomele erau mai vechi din ce am putut să văd.”
“Da, erau mai vechi, dar am aşteptat…”
Am tăcut şi m-am uitat şi eu în zare. Un medic cu experienţă, care ştia simptomatologia, a aşteptat…
“De ce? Nu era clar ce trebuia făcut?”, am întrebat.
“Vezi tu, la viaţa mea am ajutat nişte oameni. Unii au ajuns să fie doctori… mari, nu glumă, pe diferite specializări. Am ajutat cum am ştiut şi am putut, pe unii să-şi facă studiile sau să le continue, pe unii doar cu un sfat, sau o direcţie de dezvoltare, dar i-am ajutat să fie mari. Foarte buni cu toţii, fiecare dintre ei. Am făcut cât de mult bine am putut şi nu am cerut nimic în schimb, dar uite că am avut şi eu nevoie de o operaţie. Am vorbit cu câţiva dintre ei care sunt chirurgi prin ţară. Unul mi-a spus că e plecat în concediu, altul mi-a spus că se pregăteşte să plece în concediu, iar al treilea… mi-a spus să fac o clismă şi se rezolvă. Era foarte ocupat. Nu m-a putut ajuta cu altceva decât cu un sfat telefonic. Bănuiam… ştiam diagnosticul, doar am văzut simptomatologia de atâtea ori la pacienţii mei, dar am amânat să vin la control, am zis în sinea mea că dacă ignor simptomele, vor dispărea de la sine. Sau că poate, între timp, îşi vor face timp cei care, ziceam eu, ar fi trebuit să-mi vină în ajutor… reciprocitate, ştii ce spun? Am aşteptat până am căzut de durere şi am fost adus la Urgenţe…”
“De asta eraţi aşa supărat când aţi venit?”, am întrebat.
“Da. Nu aveam nimic cu tine sau cu echipa de aici… dar mă aşteptam să fiu tratat de urgenţă altundeva. Nu că n-am fost tratat foarte bine aici, dar… ştii ce spun.”
“Dacă aţi ajutat nişte oameni să-şi realizeze destinul, bravo dumneavoastră. Totuşi, binele făcut este în sine o bucurie şi faptul că aţi avut aşteptări de la cei pe care i-aţi ajutat a fost… o greşeală. Îmi pare rău că nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor dumneavoastră, dar asta este. Sunteti bine, nu am găsit metastaze, cred că am prins monstrul la timp. Aţi avut noroc, cine ştie ce se mai întâmpla dacă nu apărea ocluzia?”
“Da, cine ştie? Dar mă întreb, a avut rost să fiu un om bun?”
“Da! Chiar dacă nu v-a fost întoarsă bunătatea. V-aţi fi simţit mai bine să fi fost un hain la suflet care să fi trăit doar pentru el?”, am întrebat.
“Doamne fereşte! Aia nu e viaţă!”
“Asta ziceam şi eu! Haideţi în salon să vedem cum arată suturile, iar cu plimbările am să vă rog să mai aşteptaţi o zi, două.”
A dat din cap, s-a ridicat uşor de pe bancă şi am pornit uşor împreună spre salon.
S-a recuperat neaşteptat de repede şi în scurt timp a fost externat, spre bucuria familiei şi a celor dragi.
Am stat multă vreme şi m-am gândit după această întâmplare dacă Binele mai are loc în lumea în care trăim.
Eu cred că are şi cred că ar trebui să fie făcut din inimă, necondiţionat. Dacă poţi să faci un bine, fă-l! Nu aştepta recompensă pentru asta!
Fă bine pentru că asta este în sufletul tău, nu ca pe o monedă de schimb într-o tranzacţie. Binele se mai şi întoarce câteodată, cel puţin aşa m-a învăţat experienţa mea de viaţă", este relatarea şi sfatul medicului din Galaţi, Constantin Truş.
Articole similare: Caz special la Urgenţe, la Judeţean: Tânăr de 35 de ani oprit de la operaţia greşită de experienţa medicului
