Constantin Truş, Medic Primar Chirurgie Generală la Spitalul Judeţean Galaţi, revine cu o nouă povestire şi relatează încă un caz mai special întâlnit la Urgenţe:
"Aici (n.r. - la Urgenţe), lucrurile se mişcă repede, foarte repede, iar analiza unei situaţii cu scopul de a avea claritate asupra ei primează.
Să ştii ce trebuie să faci şi ce nu trebuie să faci este de multe ori mai important decât o acţiune incisivă, dar grăbită.
Păi bine, bine, se întreabă pe bună dreptate unii cititori, dar la Urgenţe cuvântul de ordine este acţiune, nu-i aşa? Ei bine, mai întâi diagnosticăm clar, acţiunea vine doar ulterior, când ştii exact cu ce te confrunţi.
“Primum non nocere” este principul călăuzitor pentru noi şi se adevereşte aproape în orice gardă aglomerată. În primul rând să nu faci rău, sau… mai rău. După ce aplici acest principiu, abia atunci poti să începi să faci binele, aşa cum veţi afla în cele ce urmează.
Eram de gardă, evident, într-o seară cât se poate de aglomerată. Era una din turele acelea în care numărul de cazuri depăşeşte semnificativ capacitatea unui spital de urgenţă. Pacienţii veneau unul după altul, singuri, aduşi de prieteni şi rude sau cu ambulanţa.
În tot iureşul acesta, proaspăt ieşit dintr-o operaţie, am fost chemat la Urgenţe unde mă aştepta deja un alt pacient, un domn la vreo 35 de ani căruia i se pusese deja diagnosticul de ulcer perforat la triaj.
Zis şi făcut, mă duc rapid să consult şi eu pacientul, să văd dacă există complicaţii şi să stabilesc cum urma să intervin.
M-am uitat rapid pe radiografie la ceea ce părea a fi un pneumoperitoneu, localizat evident în ceea ce se numeşte camera cu aer a stomacului, situată imediat sub coşul pieptului.
Am consultat pacientul şi toate simptomele confirmau diagnosticul iniţial de ulcer perforat: dureri epigastrice, greturi, vărsături şi ameteli.
M-am uitat din nou pe radiografie să văd încă o dată pneumoperitoneul, dar arăta puţin diferit faţă de cum trebuia să arate.
Tahicardia şi hipotensiunea pe care o prezenta pacientul era puţin cam neobişnuită şi m-am gândit iniţial că pe lângă ulcerul perforat mai sunt şi alte probleme.
“Sala este pregătită, operăm?”, am auzit o voce în spatele meu.
“Stai puţin, arată ca un ulcer perforat, dar cred că este vorba de altceva aici, ceva ne scapă”, am spus şi m-am întors din nou la pacientul aflat în suferinţă.
La un moment dat, zgomotul din camera de gardă a părut că se revarsă peste noi ca un val, dar nu mă interesa prea mult să investighez ce se întâmplă, pentru că astfel de distrageri fură atenţia.
Triajul nu se face în funcţie de cel care face mai mult scandal, ci de cel care este într-o stare mai gravă… iar eu… trebuia să iau o decizie rapid pentru omul din faţa mea.
Am verificat încă o dată abdomenul pacientului. Era rigid, dar nu în măsura în care trebuia să fie. La ulcer perforat apare ceea ce se numeşte contractură musculară, abdomenul ar fi trebuit să fie rigid ca o scândură, dar nu era.
Evident, musculatura era încordată din cauza disconfortului şi a durerii, dar… nu era suficient de încordată.
Da, ştiu cum sună, dar este un detaliu pe care-l înveţi doar din experienţă, în timp. Înveţi să estimezi duritatea abdominală prin palpare, înveţi să faci diferenţe de diagnostic doar prin simţul tactil.
Simptomatologia arăta în proporţie de 90% că am de-a face cu un ulcer perforat, dar tensiunea şi abdomenul mai moale la palpare arătau o altă realitate: un infarct miocardic inferior, bine ascuns. Într-o astfel de situaţie, anestezia necesară pentru operaţie ar fi băgat inima în decompensare şi pacientul ar fi decedat pe masă.
Am cerut să i se facă încă un set de analize pentru a vedea enzimele cardiace.
Echipa s-a mişcat extraordinar de repede şi din fericire avem de câţiva ani la Urgenţe un aparat care ne dă rezultatele foarte rapid, dar chiar şi cele câteva minute necesare procesării au părut ani.
Zgomotul din camera de gardă devenise şi mai puternic, dar l-am ignorat.
“Mai bine mai aşteptăm câteva minute şi avem siguranţa că nu punem în pericol viaţa pacientului”, mi-am spus, încercând să ignor zgomotul şi să mă concentrez pe ce urma să decid în urma analizelor.
“Au venit rezultatele”, mi-a spus o asistentă în timp ce îmi întindea foile.
M-am uitat pe rezultate şi am văzut că enzimele cardiace erau pe un mare vârf. Totul, troponina, creatinkinaza, mioglobina, confirmau un diagnostic de infarct miocardic.
Am remis pacientul de urgenţă colegilor de la Cardiologie şi a intrat direct în procedura de salvare pentru infarct miocardic acut, fiind în fereastra de aur în care acesta putea fi recuperat fără intervenţii majore.
Am inspirat adânc şi m-am îndreptat către aparţinătorii pacientului pentru a-i informa de cele întâmplate şi de noul diagnostic.
“Adică nu i-aţi făcut nimic?”, s-a răstit una dintre rude la mine.
“Din fericire, nu”, am răspuns calm.
“Păi… a făcut infarct la 35 de ani, păi… îl durea stomacul, avea ulcer, nu?”, a continuat ruda cu insistenţă, pe un ton ridicat.
“Nu era stomacul, simptomele erau înşelătoare…”.
“Hai, bă, lasa-l în pace pe ăsta că nu ştie nimic! Vorbim cu cardiologul!”, a spus un alt aparţinător în timp ce se întorceau cu spatele la mine.
“Mda, bine că nu a fost ulcer, ce ştiu eu?”, mi-am spus în sinea mea amuzat şi am plecat să mă ocup de un nou pacient, părăsind agitaţia de la triaj.
Pacientul a primit toate îngrijirile necesare, s-a recuperat şi la plecarea din spital a primit şi schemă de tratament.
Totul e bine când se termină cu bine, nu-i aşa? Oricum ar fi, nu uitaţi, acţiunea, dar şi decizia de a nu acţiona ar trebui să fie făcute într-un mod cât mai informat cu putinţă. Este valabil pentru orice domeniu şi mai ales, nu uitaţi: dacă îţi place ceea ce faci, nu vei munci o zi din viaţa ta. Aşa spunea un înţelept.
Multă sănătate vă doresc", transmite Constantin Truş.
Articole similare: Galaţi: Operat la Judeţean de... mama tuturor herniilor!
