Aşa se adresează o învăţătoare unui micuţ de şapte ani, elev în clasa întâi. Grav este că astfel de comportamente ale unor cadre didactice nu sunt izolate în şcolile şi grădiniţele din România, ci tind să devină simptomatice. Pe fondul unei subfinanţări acute a învăţământului şi a salariilor absolut mizerabile pe care le încasează profesorii şi învăţătorii, în sistem au reuşit să se infiltreze persoane care nu numai că nu au nicio legătură cu pedagogia, dar au nevoie urgentă de tratament psihologic sau chiar psihiatric. Pe mâna unor astfel de oameni ajung zeci, sute de copii, ce ajung să fie traumatizaţi mai rău decât pe vremea naziştilor, şi credeţi-mă că nu este o exagerare. Este suficient să amintim doar de aceeaşi învăţătoare, care îi spune unui copil: „Mă, tu eşti nebun la cap, unde dracu ai văzut, de ce scrii zero mă băiatule? Mă, tu eşti normal la cap, tu eşti întreg? Unde dracu ai văzut pus acolo? Mă, tu eşti normal, mă băiatule? Mă băiatule, tu eşti întreg? Unde îţi stă mă capul? Vino dracului la catedră să te păzesc ca pe un copil mic”. După ce auzi astfel de lucruri, cum poţi să nu rămâi cu traume psihice pentru tot restul vieţii? Şi mai rău decât astfel de comportamente este faptul că actuala lege a educaţiei nu permite suspendarea de la ore a unui învăţător sau profesor, până când o anchetă disciplinară nu îl exonerează de acuzaţiile aduse. Practic, copiii sunt abuzaţi psihic şi fizic la nesfârşit, singura opţiune a părinţilor fiind să-şi mute copilul la altă clasă. Ce spune asta despre o societate care în 25 de ani nu a reuşit să facă ajustările minimale, de bun simţ la legea educaţiei, ce ar permite protejarea copiilor de dascălii abuzivi şi înlăturarea lor definitivă din sistemul de învăţământ? Este nevoie în prezent de un ordin de ministru pentru suspendarea unui dascăl de la catedră şi chiar şi aşa este riscant, pentru că profesorul se poate adresa instanţei pentru a cere daune, reîncadrarea în muncă şi plata drepturilor băneşti pe perioada cât a fost suspendat. În această ţară trăim şi e de mirare că nu am ajuns mai rău, ţinând cont că tot de 25 de ani ne chinuim să facem clasa politică să înţeleagă că deputaţii şi senatorii nu pot beneficia de imunitate decât pentru declaraţiile politice, nu şi pentru afacerile penale. Cum să fie Educaţia una dintre priorităţile naţionale, când noi nu avem cu cine să identificăm aceste priorităţi şi să le punem în aplicare? Şi de parcă toate astea nu ar fi de ajuns, părinţii, cel puţin unii dintre ei, se poziţionează de multe ori, halucinant de-a dreptul, de partea cadrelor didactice care abuzează copiii fizic şi emoţional. Nu ştiu cât e necunoaştere, cât e sindromul victimei care ajunge să îşi iubească agresorul, iar copiii reuşesc fără să vrea să îşi inducă în eroare părinţii, şi cât e prostie - de ce să nu o spunem. Cert este că în clipa în care vezi un părinte că ajunge să ţină cu dinţii de un dascăl, care e dovedit că îi bate şi agresează verbal copilul, nu ştii efectiv ce mai este de făcut.
