Nu mai e un secret pentru nimeni că de ceva vreme societatea românească funcţionează exact invers decât ar fi normal. Valorile sănătoase pe care se bazează orice societate civilizată, cum ar fi integritatea, devotamentul, credinţa faţă de cei dragi şi ţară au fost înlocuite de tupeu, şmecherii de culise şi nepotisme. Vorbim de ani de zile de realizarea unui învăţământ de calitate, dar omitem să vedem pentru ce producem specialişti, dar mai ales pentru cine. Adevăraţii beneficiari ai învăţământului sunt înavuţiţii peste noapte, miliardarii de carton, care după apariţia crizei au dispărut din peisaj ca măgarul în ceaţă. Cu cele şapte clase ale lor, dacă le au şi pe acelea, îşi permit să schimbe absolvenţii de facultate ca şosetele pentru că au de unde să aleagă. După ce sunt munciţi ca sclavii pe plantaţie, câte 10-12 ore pe zi, pentru un salariu de mizerie de doar câteva sute de lei, tinerii noştri aleg să plece afară mai mult din scârbă decât din necesitate. Sunt dezgustaţi de o societate care i-a trimis la şcoală, i-a învăţat să respecte regulile, pe care nimeni altcineva nu le respectă şi, culmea, tocmai cei care nu le respectă reuşesc să răzbească în această mlaştină. Incompetenţa este omniprezentă, iar asta ne loveşte exact unde ne doare mai mult. În spitale am rămas cu rebuturile, cu câteva excepţii poate, pentru că adevăraţii specialişti au plecat demult. Îmi amintesc de cazul unei mame, care şi-a internat copilul care se simţea rău. A fost nevoie de trei zile şi vreo şapte medici ca să realizeze că era, de fapt, vorba de peritonită, iar micuţul avea nevoie urgentă de operaţie. Doar Dumnezeu a vrut ca băiatul să rămână un viaţă atâta timp, mai ales că i se administraseră şi tratamente medicamentoase greşite. Ce mai poţi spune după aşa ceva? Nu îţi vine să îţi strângi lucrurile şi să pleci oriunde vezi cu ochii? Nu ştiu de cât vom avea nevoie pentru a depăşi situaţia în care ne aflăm şi, mai ales, de ce avem nevoie pentru a face asta. Ştiu însă că mai jos de atât nu se poate. Tinerii au ajuns să se întrebe de zece ori dacă se căsătoresc pentru că nu au siguranţa zilei de mâine. Dragostea nu mai este suficientă, deşi ar trebui, pentru că nu ţine de foame. Orice discuţie porneşte şi se opreşte la bani pentru că supravieţuirea a devenit prioritatea numărul unu, în detrimentul altor lucruri la fel de importante, cum ar fi socializarea, vocaţia şi exprimarea creativităţii. În aceste zile se aplică principiul „scapă cine poate” pentru că puţini sunt cei care sunt dispuşi să ajute. Ãsta este un alt lucru pe care l-am pierdut de-a lungul anilor. Capacitatea de a ajuta oamenii în nevoie, după ce ni s-au derulat ani de zile în faţa ochilor doar personaje care au adus dorinţa de înavuţire şi parvenitismul la nivel de artă. Cred că primul pas spre schimbare este să realizăm cine suntem şi, mai ales, la ce nivel suntem. Dacă vor reuşi asta, înseamnă că încă avem capacitatea de a fi sinceri cu noi înşine, iar ăsta este un bun început.
