Bărbatul care nu avea voie să fotografieze câini. Povestea lui Navid Tarazi, iranianul care a transformat interdicția în libertate

În Iran, câinii sunt împinși spre invizibilitate de restricții religioase și politice. În Italia, un tânăr iranian îi fotografiază zilnic, le descoperă poveștile și le face cunoscute în fața a milioane de oameni. Sub numele Doggodaiily, Navid Tarazi a transformat o pasiune într-un proiect despre afecțiune, libertate și dreptul de a trăi fără teamă.

„Scuzați-mă, pot să fac o fotografie câinelui dumneavoastră?”

În Torino, întrebarea aceasta a devenit semnătura lui Navid Tarazi. Un tânăr iranian care oprește oamenii pe stradă, le cere permisiunea să le fotografieze câinii și, aproape de fiecare dată, ajunge să le afle povestea. Rasele nu contează: teckeli, mopsi, ciobănești germani, dobermani sau câini fără pedigree. Fiecare are un portret, un nume și o istorie în care, de cele mai multe ori, omul și animalul ocupă locuri la fel de importante.

Pe rețelele sociale, Navid este cunoscut drept Doggodaiily. Proiectul său a adunat milioane de urmăritori, iar fotografiile și poveștile publicate au ajuns să formeze o amplă colecție de întâlniri despre iubire, încredere și complicitatea dintre oameni și animale.

Dar în spatele acestei povești luminoase se află una mult mai apăsătoare: cea a unei țări în care simpla prezență a câinilor în spațiul public poate deveni motiv de sancțiune, iar afecțiunea față de ei trebuie uneori ascunsă.

Câinii pe care Iranul încearcă să nu-i vadă

Navid s-a născut în Iran și a ajuns în Italia în septembrie 2022, pentru a studia ingineria mediului la Universitatea Politehnică din Torino. A descoperit aici o realitate care, pentru mulți italieni, este cât se poate de obișnuită: oameni care își plimbă câinii prin parcuri, se opresc să-i mângâie, îi duc la cafenele și îi consideră membri ai familiei.

Pentru el, această normalitate avea ceva extraordinar.

„Pentru tine, să vezi un câine pe stradă este normal, dar pentru mine nu este. În Iran, este ilegal să-l plimbi”, a explicat Navid în cadrul unei întâlniri dedicate proiectului său fotografic.

În Republica Islamică Iran, statutul câinilor este marcat de o contradicție profundă între normele promovate de autorități și obiceiurile unei societăți aflate în schimbare. Deși deținerea unui câine în locuința proprie nu este interzisă în mod absolut la nivel național, restricțiile privind plimbarea animalelor în spațiul public s-au extins în numeroase orașe. În anumite localități, autoritățile au interzis și transportul câinilor în autoturisme, iar încălcarea regulilor poate atrage amenzi, confiscarea animalelor sau alte sancțiuni.

În spatele acestor măsuri se află și interpretări religioase potrivit cărora câinele este considerat najis, adică impur din punct de vedere ritual. La această perspectivă se adaugă dimensiunea politică: pentru o parte a establishmentului islamic, deținerea animalelor de companie este asociată influenței occidentale și unui stil de viață considerat incompatibil cu valorile oficiale ale Republicii Islamice.

Câinele ajunge astfel să fie mai mult decât un animal. Devine un simbol al unei dispute despre libertatea individuală, despre limitele puterii statului și despre dreptul oamenilor de a-și organiza viața privată fără ingerințe ideologice.

Tăcerea din jurul unei interdicții

Povestea lui Navid vorbește și despre o formă particulară de invizibilitate. Nu doar câinii sunt împinși în afara spațiului public, ci și afecțiunea oamenilor pentru ei, gesturile cotidiene care, în alte societăți, nici măcar nu atrag atenția.

În Iran, un câine poate fi iubit în intimitatea unei locuințe, dar plimbarea lui pe stradă poate deveni o problemă. Stăpânii trebuie să țină cont de restricții, să evite anumite locuri și să ia în calcul riscul unor sancțiuni. În asemenea condiții, până și o imagine poate căpăta o semnificație politică neașteptată.

Nu este vorba doar despre dreptul de a avea un animal de companie. Este vorba despre felul în care o putere politică și religioasă încearcă să stabilească ce comportamente sunt acceptabile, ce afecțiuni pot fi manifestate în public și ce forme de viață trebuie ținute la marginea societății.

În acest context, tăcerea din jurul restricțiilor devine ea însăși o problemă. În timp ce iranienii care contestă normele impuse de regim riscă represalii, o parte a dezbaterii publice occidentale pare să acorde prea puțină atenție acestor forme cotidiene de constrângere.

A vorbi despre câini nu înseamnă a minimaliza suferința oamenilor din Iran. Dimpotrivă, înseamnă a observa cum controlul ideologic poate coborî până în cele mai intime alegeri ale vieții de zi cu zi. Uneori, libertatea se vede tocmai în lucrurile pe care o societate liberă ajunge să le considere atât de firești, încât nici nu se mai gândește la ele.

O fotografie ca pretext pentru libertate

La Torino, Navid a început să fotografieze câini la câteva luni după sosirea sa în Italia. La început, aparatul foto a fost un pretext pentru a intra în vorbă cu oamenii. Timid și fără să stăpânească bine limba italiană, tânărul căuta o cale de a se apropia de o lume care îl fascina.

Prima abordare nu a fost ușoară. Apoi a apărut un domn elegant, însoțit de un teckel. Navid a prins curaj și a pus întrebarea care avea să-i schimbe viața.

Dintr-o fotografie s-a născut o conversație. Din conversație, o poveste. Iar din poveștile adunate pe străzile orașului s-a născut Doggodaiily.

Navid nu se limitează la portrete. Îi întreabă pe stăpâni cum și-au cunoscut animalele, ce loc ocupă acestea în viața lor și ce momente importante au traversat împreună. Fotografiile devin astfel mici documente ale unei intimități împărtășite cu publicul: un câine care a ajutat un om să treacă peste o perioadă grea, un animal adoptat, un companion care a schimbat ritmul unei familii.

„Ceea ce le place oamenilor la poveștile mele este dragostea pură. Încerc întotdeauna să fiu sincer”, a explicat fotograful.

Succesul a depășit așteptările sale. Pagina Doggodaiily a strâns milioane de urmăritori, iar colecția sa cuprinde mii de fotografii și sute, apoi peste o mie de povești publicate. Într-un oraș în care la început abia îndrăznea să abordeze un necunoscut, Navid a construit o comunitate în jurul unei întrebări simple.

„Pot să-ți fac o fotografie câinelui?” — o carte despre iubire

Experiența a devenit și o carte, publicată de Mondadori Electa, cu titlul Scusi, posso fare una foto al tuo cane? („Scuzați-mă, pot să fac o fotografie câinelui dumneavoastră?”).

Volumul adună portrete și povești ale câinilor întâlniți pe străzile din Torino. Dincolo de diversitatea animalelor și a oamenilor care le însoțesc, cartea urmărește aceeași idee: legătura dintre om și câine poate dezvălui ceva esențial despre capacitatea noastră de a iubi, de a avea grijă și de a ne lăsa schimbați de prezența unei alte ființe.

Dedicarea proiectului surprinde această perspectivă: celor care zâmbesc când întâlnesc un câine, celor care se opresc pentru un animal și celor care se întorc acasă puțin mai fericiți datorită unui botic umed. Și, mai ales, celor care numesc „familie” un animal.

Pentru Navid, aceste gesturi nu sunt simple manifestări de tandrețe. Ele reprezintă o lume pe care, în țara în care s-a născut, nu a putut să o trăiască în aceeași libertate.

Câinii pe care îi fotografiază în Italia nu sunt simboluri politice în sensul obișnuit. Sunt animale care aleargă, se joacă, dorm, cer atenție sau își urmează stăpânii. Tocmai această normalitate capătă însă o semnificație aparte atunci când este privită prin experiența cuiva care a cunoscut restricția.

Dincolo de câini, o poveste despre apartenență

După ce a fotografiat peste 900 de câini și le-a făcut cunoscute poveștile, Navid a decis să părăsească Torino pentru Milano. Spune că are nevoie de un mediu nou, de alte întâlniri și de o altă energie. Îi va lipsi orașul în care proiectul său a prins viață, dar caută noi surse de inspirație.

Mutarea nu înseamnă însă renunțarea la Doggodaiily. Dimpotrivă, proiectul continuă, iar fotograful a început să exploreze și universul pisicilor, printr-o nouă inițiativă, Gattodaiily. Reacția publicului a fost imediată: numeroși oameni s-au oferit să-l primească pentru a-și fotografia animalele.

În spatele succesului de pe rețelele sociale se află, așadar, o poveste despre fotografie, dar și despre timiditate, migrație și apartenență. Navid a venit în Italia pentru a studia ingineria mediului și a descoperit că aparatul foto putea deveni un instrument prin care să înțeleagă oamenii, să învețe limba și să-și construiască un loc într-o societate nouă.

A început prin a fotografia câini pentru că, în Iran, aceștia îi fuseseră aproape inaccesibili în spațiul public. A continuat pentru că a descoperit povești care meritau spuse.

Dreptul de a nu fi invizibil

Povestea lui Navid Tarazi nu poate schimba, de una singură, regulile impuse de autoritățile iraniene. Dar poate face vizibilă o contradicție pe care aceste reguli încearcă să o ascundă: aceea dintre viața reală a oamenilor și imaginea societății pe care puterea dorește să o impună.

În fotografiile sale, câinii nu se ascund. Sunt priviți, mângâiați și fotografiați. Oamenii vorbesc despre ei fără teamă, iar afecțiunea nu trebuie justificată printr-o excepție religioasă sau politică.

Poate că aici se află sensul cel mai profund al proiectului Doggodaiily. Nu într-un manifest, nici într-o confruntare directă, ci în repetarea unui gest simplu, firesc: un om se oprește pe stradă, cere permisiunea de a fotografia un câine și ascultă povestea celui care îl iubește.

Într-o parte a lumii, acest gest este banal. În alta, chiar și plimbarea unui câine poate deveni un act riscant.

Iar între cele două realități se află povestea unui tânăr care a transformat ceea ce nu putea trăi în țara natală într-o formă de libertate, oferind vizibilitate unor ființe și unor legături pe care ideologia ar prefera să le țină departe de ochii lumii.

Pentru că uneori, a fotografia un câine înseamnă mai mult decât a surprinde un animal într-un cadru frumos. Înseamnă a spune că iubirea nu ar trebui să fie clandestină, că normalitatea nu ar trebui să aibă nevoie de permisiunea puterii și că nici oamenii, nici ființele pe care le iubesc nu ar trebui condamnați la invizibilitate.