Când grija pentru animale devenea profesie: Pisicile, câinii și păsările în Imperiul Otoman

În Imperiul Otoman, grija față de animalele străzii nu era doar un gest de bunătate. A existat o adevărată cultură urbană a protejării animalelor, susținută de tradiții religioase, donații, fundații caritabile și, în anumite perioade, chiar de reguli juridice. De la vânzătorii ambulanți de hrană pentru câini și pisici până la adăposturile pentru păsări construite în zidurile moscheilor, istoria otomană păstrează o imagine surprinzător de modernă a compasiunii față de animale.

„Carne pentru pisică, carne pentru câine!”

Printre meseriile întâlnite în orașele otomane se numărau și cele ale mancacılar, termen folosit pentru vânzătorii de hrană destinată animalelor. La singular, mancacı, iar meseria era cunoscută drept mancacılık.

Acești negustori ambulanți străbăteau străzile, în special în marile orașe precum Istanbulul, purtând carne fiartă, ficat, măruntaie și alte resturi potrivite pentru hrănirea animalelor. Își anunțau marfa prin strigăte precum „Kediye et, köpeğe et!” – „Carne pentru pisică, carne pentru câine!”.

Sistemul era simplu. Unii oameni cumpărau hrana și o ofereau direct animalelor din apropiere. Alții le dădeau bani vânzătorilor pentru ca aceștia să hrănească, în mod regulat, animalele fără stăpân de pe traseele lor.

Astfel, hrănirea câinilor și pisicilor devenea nu doar o faptă individuală, ci și o activitate organizată în interiorul comunității.

Caritatea nu se oprea la poarta casei

Pentru otomanii înstăriți, grija față de animale putea merge până în testament. Unele donații și fundații caritabile – vakıf – erau destinate unor scopuri de binefacere, inclusiv hrănirii animalelor.

În orașele otomane, animalele fără stăpân făceau parte din peisajul cotidian. Câinii erau adesea considerați protectori ai cartierelor, iar pisicile aveau un rol important atât în gospodării, cât și în spațiile publice.

Apa și hrana erau lăsate în apropierea clădirilor, a curților și a fântânilor. În unele locuri existau adăpători sau recipiente special amenajate pentru animale.

În timpul Ramadanului, tradiția carității putea include și pregătirea unor cantități suplimentare de hrană pentru animale.

Pisica, un animal aparte în lumea islamică

Respectul față de pisici are rădăcini mai vechi și este legat de statutul aparte pe care animalul l-a dobândit în lumea islamică.

Pisicile erau apreciate și pentru utilitatea lor: țineau sub control șoarecii și alți dăunători. În tradiția islamică, ele erau asociate și cu ideea de curățenie și puritate.

În jurul profetului Muhammad s-au format, de-a lungul timpului, numeroase tradiții populare despre pisici. Una dintre cele mai cunoscute este povestea pisicii Muezza, despre care se spune că ar fi dormit pe veșmântul profetului, iar acesta ar fi preferat să-și taie mâneca decât să o trezească.

Istoricii fac însă diferența între tradițiile religioase bine atestate și poveștile populare apărute ulterior. Tocmai de aceea, asemenea relatări trebuie privite în primul rând ca parte a culturii și imaginației religioase, nu ca fapte istorice certe.

Constantinopolul și „grădinile pisicilor”

O mărturie europeană din secolul al XVI-lea oferă o imagine fascinantă a Istanbulului otoman.

Baronul Wenceslas Wratislaw, ale cărui memorii au fost publicate în 1599, descria locuri unde numeroase pisici se adunau pentru a primi hrană de la oameni. El observa obiceiul locuitorilor de a fierbe și transporta prin oraș organe, carne și alte resturi, pe care le ofereau animalelor.

Mărturia sa sugerează că hrănirea pisicilor era suficient de răspândită pentru a fi remarcată de un vizitator european.

În lumea otomană, pisicile nu erau doar animale de companie. Ele trăiau în jurul caselor, magazinelor, moscheilor și piețelor, devenind o prezență obișnuită în viața urbană.

Câinii străzii, paznicii cartierelor

Și câinii fără stăpân aveau un loc bine definit în orașele otomane.

Mulți erau tolerați și chiar considerați utili. Câinii ajutau la curățarea străzilor, consumând resturi alimentare, iar în unele cartiere puteau funcționa ca adevărați „paznici”, lătrând atunci când apăreau străini sau alte animale.

Locuitorii îi recunoșteau, îi hrăneau și, în anumite cazuri, aveau grijă de animalele bolnave sau rănite.

Această relație dintre comunitate și câinii străzii avea să devină una dintre imaginile definitorii ale Istanbulului și ale altor orașe otomane.

„Palatele” pentru păsări

Grija față de animale nu se limita la câini și pisici.

Pe fațadele moscheilor, palatelor, școlilor și altor clădiri au fost construite mici structuri destinate păsărilor. Cunoscute sub numele de kuş evi, kuş köşkleri sau „palate pentru păsări”, acestea ofereau locuri protejate pentru odihnă și cuibărit.

Unele erau adevărate miniaturi arhitecturale ale clădirilor pe care erau amplasate. Nu aveau doar o funcție practică, ci și una simbolică: frumusețea clădirii era completată de grija față de viețuitoarele care o înconjurau.

Tradiția acestor adăposturi pentru păsări precedă perioada otomană, având rădăcini în lumea selgiucidă, dar a fost preluată și dezvoltată spectaculos de otomani.

Azilul berzelor din Bursa

Unul dintre cele mai cunoscute exemple ale acestei culturi este Gurabahane-i Laklakan, cunoscut drept „Casa berzelor”.

Instituția din Bursa este asociată cu îngrijirea berzelor și a altor păsări migratoare rănite sau bolnave. Păsările care nu mai puteau zbura puteau fi hrănite și îngrijite până când starea lor le permitea să fie eliberate.

În 1923, scriitorul Ahmet Haşim descria existența unui asemenea spațiu în Bursa, în zona pieței Haffaflar. Potrivit relatării sale, acolo erau aduse păsări rănite sau incapabile să zboare – printre ele berze, corbi și bufnițe.

Comercianții din zonă contribuiau la întreținerea locului și plăteau persoana care se ocupa zilnic de hrănirea păsărilor.

Astăzi, povestea Gurabahane-i Laklakan este una dintre cele mai frumoase mărturii despre felul în care compasiunea față de animale putea deveni o responsabilitate a comunității.

Și legea îi proteja pe cai, măgari și catâri

Grija otomană față de animale nu ținea exclusiv de caritate. Documentele juridice arată preocuparea autorităților pentru modul în care erau tratate animalele de muncă.

În arhive apar încă din secolele XVI–XVII plângeri și reglementări privind supraîncărcarea animalelor de povară.

În 1587, de exemplu, un raport atribuit autorităților judiciare semnala folosirea excesivă a cailor. În timp, au fost introduse reguli privind perioadele de odihnă și folosirea animalelor de tracțiune.

În timpul lui Selim al III-lea au existat, de asemenea, reguli referitoare la perioadele în care caii și măgarii nu trebuiau folosiți.

Principiul era simplu: animalele de muncă trebuiau să primească hrană suficientă și odihnă, iar animalele bătrâne sau bolnave nu trebuiau supuse muncilor grele.

Este important, totuși, să nu proiectăm asupra acestor reglementări conceptele moderne de „drepturi ale animalelor”. Era vorba despre norme morale, religioase, economice și juridice care urmăreau să limiteze cruzimea și exploatarea, într-o societate în care animalele aveau o importanță economică majoră.

O tradiție care a supraviețuit imperiului

În Istanbul și în alte orașe otomane, grija față de animale a fost rezultatul întâlnirii dintre religie, caritate, viața urbană și responsabilitatea comunitară.

Pisicile erau hrănite, câinii erau tolerați și protejați, păsările își găseau adăpost în construcții special create pentru ele, iar animalele de muncă beneficiau de reguli menite să limiteze exploatarea.

Existau oameni care făceau din hrănirea animalelor o meserie, fundații care puteau finanța astfel de activități și comunități care își asumau îngrijirea animalelor vulnerabile.

Istoria Imperiului Otoman este, desigur, mult mai complexă decât această imagine idilică. Animalele au fost și atunci folosite la muncă, transport, agricultură și vânătoare, iar abuzurile nu au lipsit.

Dar tocmai această contradicție face subiectul interesant: într-o societate în care animalele aveau o importanță economică uriașă, s-a dezvoltat și o cultură a responsabilității față de ele.

De la strigătul „carne pentru pisică, carne pentru câine!” al mancagiilor până la micile palate pentru păsări de pe fațadele clădirilor, urmele acestei tradiții pot fi încă descoperite în patrimoniul fostelor teritorii otomane.

Poate că aceasta este una dintre lecțiile mai puțin cunoscute ale istoriei: compasiunea față de animale nu este o invenție a epocii moderne. În anumite societăți din trecut, ea a făcut parte din viața de zi cu zi, din credință, din arhitectură și chiar din administrație.

Ilustratii:

– Câini vagabonzi hrăniți pe străzile Constantinopolului, din Noua carte a câinelui, de Robert Leighton, 1907

– Pravalia cu Kebab,  Scutari, Asia Minor, autor John Frederick Lewis, 1860