Acest loc superb este situat în localitatea Kangiqsujuaq, în nordul Quebecului, un crater de peste 400 de metri adâncime, 3,5 kilometri în diametru şi circumferinţa de aproximativ 10 kilometri. Craterul Pingualuit se distinge prin simetria sa, aparent formează un cerc aproape perfect.
Pierre Phillie este geograf cultural fiind interesat de legăturile dintre societate şi mediul înconjurător. Acest francez care locuieşte pe marginea craterului de mai bine de patruzeci de ani are o copie a unei fotografii făcute la 20 iunie 1943 de un ofiţer al Forţelor Aeriene Americane. El spune: „Lumea occidentală a descoperit craterul în acel an, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când piloţii l-au folosit ca reper geografic. Dar ei nu au împărtăşit descoperirea cu restul lumii până la sfârşitul războiului”.
Prima teorie despre misteriosul „ochi de cristal”, cum îl numesc inuiţii, a fost cea a lui Fred W. Chubb. În 1950, acest prospector din Ontario era convins că craterul a fost cauzat de un vulcan şi, prin urmare, conţinea cu siguranţă diamante. „Acum ştim, fără îndoială, că este impactul unui meteorit”, explică Pierre Philie. „Se estimează că impactul a fost de 8.500 de ori mai violent decât bomba atomică aruncată asupra Hiroshima”.
Acest impact a avut loc acum 1,4 milioane de ani. Evident, inuiţii îl descoperiseră cu mult înainte ca occidentalii să vină să caute diamante acolo. Geograful explică că apa de acolo este incredibil de limpede, deoarece vine doar din ploi. Este al doilea cel mai pur loc din lume după cel al lacului Mashu, din Japonia.
Unul dintre misterele acestor ape adânci este cel al salvebriului arctic, un peşte de apă dulce care s-a descoperit acolo. Oamenii de ştiinţă nu pot cădea de acord cu privire la originea acestei specii în crater, deoarece niciun râu nu ajunge la el, iar specia a fost nevoită să apeleze la canibalism pentru a-şi asigura propria supravieţuire.
Pe lângă inuiţi, dovezile ştiinţifice indică faptul că un strămoş uman a locuit în zonă cu mult înainte ca meteoritul să se prăbuşească. Pentru Pierre Phillie „peisajul este o carte deschisă. Putem învăţa atât de multe dacă ne facem timp să-l citim”.
În 2007, cercetătorii de la Universitatea Laval din Quebec, conduşi de profesorul Reinhard Pienitz, au venit să preleve mostre de apă adâncă, pe care au descris-o drept „capsule ale timpului”. Acest tip de cercetare ajută la cercetarea schimbărilor climatice din trecut şi despre modul în care ecosistemele s-au adaptat la acestea.
