Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii şi Inspecţia Judiciară au fost sesizate că există un proces deschis în 1983 şi care, după mai bine de 27 de ani, bate pasul pe loc. Dosarul este unul "de calibru", în care se cer despăgubiri de zeci de milioane de dolari. Reclamaţia nu a făcut-o societatea urmaşă a întreprinderii care a deschis, pe vremea lui Ceauşescu, procesul, ci una dintre firmele pârâte - Thyssen Stahl GmbH, printr-un memoriu care incriminează "caracterul vădit neechitabil al procedurii judiciare" din România.
Pe 30 decembrie 1983, la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost făcut primul pas în acest proces: reclamantă - Întreprinderea de Comerţ Exterior Metalimportexport Bucureşti (în prezent SC Metalexportimport SA Bucureşti) a chemat în judecată pârâtele - Otto Wolff America Inc. cu sediul în SUA, Otto Wolff A.G. Koln cu sediul în Germania, Otto Wolf GmbH cu sediul în Germania, Comsteel AG cu sediul în Elveţia, Cideco SA cu sediul în Franţa, C. Itoh cu sediul în SUA, Cardinal Shipping cu sediul în SUA, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 22.206.040,091 dolari, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, arată Mediafax.
În 14 aprilie 1988 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti cererea formulată de aceeaşi reclamantă vizând pârâtele Banca Română de Comerţ Exterior - Bancorex şi Chase Manhattan Bank din SUA, prin care s-a solicitat obligarea acestora la restituirea documentaţiei originale aferentă încărcăturii de 16.774 tone tablă groasă, în valoare de 5.517.289 dolari, şi la plata de daune de 1.200.000 dolari, iar în caz de nerestitituire a documentaţiei să fie obligate la plata celor două sume.
Totul a pornit de la... tabla groasă produsă la Galaţi
De unde vine procesul? Metalimportexport a livrat, la începutul anilor ’80, în SUA, tabla groasă produsă la Galaţi la un preţ de 330 de dolari pe tonă. Tranzacţia, încheiată cu firma americană IMC, a fost făcută la un preţ inferior celui practicat la acea dată pe piaţa americană, şi anume de 520 de dolari tonă. Finanţarea şi vânzarea tablei au fost făcute prin intermediul firmelor Otto Wolff Handelsgesellschaft mbh (OWH) şi Otto Wolff America Inc. (OWA), ThyssenKrupp fiind desemnată apoi succesorul legal al celor două firme. Calitatea slabă a produselor livrate de combinatul din Galaţi a determinat, pentru o perioadă, întreruperea furnizării, dar tranzacţiile au fost reluate, fără a exista însă posibilitatea recuperării contravalorii mărfii, întrucât nu au fost deschise acreditive bancare care să garanteze plata tablei groase, notează Mediafax. În urma acestui fapt, firma americană a rămas datoare către Metalimportexport cu 18 milioane de dolari. Compania IMC a intrat în faliment în 1982, iar întreprinderea românească de comerţ exterior a încercat să-şi recupereze datoria, îndreptându-se cu un proces împotriva firmelor componente ale grupului Otto.
Talmeş-balmeş în proces
Cele două dosare au fost ulterior conexate, cauza fiind înregistrată, în 1993, pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia Comercială. Între timp, s-au schimbat denumirile firmei reclamante, denumirea şi adresele pârâtelor, dosarul s-a plimbat de colo-colo, s-au judecat recursuri şi contestaţii în anulare, s-au depus cereri de revizuire, un întreg talmeş-balmeş judiciar. La 16 aprilie 1996, Tribunalul Bucureşti a obligat firmele grupului Otto Wolff, printre care şi ThyssenKrupp, la plata sumei de 18 milioane de dolari. Curtea de Apel Bucureşti a decis acelaşi lucru, însă un complet de trei judecători al Curţii Supreme de Justiţie a decis că ThyssenKrupp nu poate fi răspunzător pentru afacerile din anii '80, partenerii fiind MIE şi IMC. Ulterior, cauza a fost rejudecata de mai multe instante, în prezent procesul fiind suspendat la ICCJ din iunie 2010.
În România nu există "durată rezonabilă de soluţionare a cauzelor"
Ce a stabilit Inspecţia Judiciară? "Având în vedere că în dreptul intern nu sunt reglementate aspectele privind durata rezonabilă de soluţionare a cauzelor, aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri se va face prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (...), în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând seama de criteriile consacrate de jurisprudenţă sa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul părţilor şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile dintr-un anumit litigiu".
Inspecţia Judiciară a apreciat că unul dintre motivele care au condus la prelungirea duratei acestui proces decurge din complexitatea deosebită a cauzei, ce a impus lămurirea mai multor probleme de drept şi unei situaţii de fapt, de asemenea, complexe. Alt motiv a fost cel privind procedurile cu străinătatea ce determina întârzieri mari, precum şi acordarea de termene lungi, dar şi casări şi rejudecări ale cauzei, totul fiind prevăzut de lege. Aţi înţeles, deci, de câţi factori depinde în România viteza unui proces?
