De la laborator la libertate sanitară-veterinară. În urmă cu peste 50 de ani, cercetătorii au început lupta contra bolilor infecţioase care decimau populaţia canină. Ce a urmat? O revoluţie în sănătatea animală, cu milioane de vieţi salvate şi speranţa de viaţă a câinilor crescută considerabil.
O barieră contra morţii timpurii
Înaintea răspândirii vaccinurilor, mortalitatea juvenilă la câini era cutremurătoare: în România, până la 40% dintre căţei mureau înainte de a împlini un an. Astăzi, datorită muncii constante a specialiştilor în imunologie veterinară, majoritatea bolilor infecţioase canine sunt controlate eficient.
Cum a început totul?
Primul pas în vaccinarea canină a fost făcut în 1885 de celebrul Louis Pasteur, care a dezvoltat vaccinul antirabic, testat iniţial pe oameni, dar derivat din modele animale (inclusiv câini şi iepuri). Primul vaccin specific pentru o boală canină – jigodia (boala lui Carré) – a fost creat de Vittorio Puntoni în Italia, în perioada 1923–1924.
Parvoviroza, o altă ameninţare letală, a fost combătută începând cu 1979, când cercetătorii de la Institutul Baker au introdus primul vaccin eficient.
Vaccinurile cu virus viu modificat (MLV) sunt, în general, preferate pentru eficienţa lor superioară: oferă un răspuns imun puternic şi durabil, adesea după o singură doză. Totuşi, au existat şi cazuri izolate în care boala a fost indusă prin vaccinare, sau protecţia a fost insuficientă.
Lipsa testelor de eficacitate riguroase pentru fiecare lot de vaccin contribuie la această vulnerabilitate. Unele tulpini virale atenuate pot părea eficiente în laborator, dar nu sunt suficient de imunogene în realitate.
Revaccinăm prea des?
În privinţa frecvenţei vaccinării, tot mai mulţi specialişti ridică semne de întrebare. Studii recente arată că imunitatea împotriva unor boli virale (CDV, CPV, CAV) poate dura ani buni. Aşadar, revaccinările anuale ar putea fi exagerate. În schimb, vaccinările anuale pentru boli bacteriene (tuse de canisă, leptospiroză, boala Lyme) rămân recomandate.
Viitorul? Vaccinuri recombinate şi ADN
Deja au fost introduse pe piaţă vaccinuri recombinate pentru jigodia canină, care promit o mai mare siguranţă, deşi eficienţa lor este încă în curs de evaluare. Tot mai aproape sunt şi vaccinurile ADN, care ar putea revoluţiona imunizarea canină.
În plus, creşte interesul pentru vaccinurile oro/nazale, care induc imunitate locală eficientă şi reduc reacţiile adverse comparativ cu cele injectabile.
Vaccinuri canine – pe scurt:
Rabia – Primul vaccin: Pasteur, 1885; vaccinuri inactivate disponibile din 1920.
Jigodia canină (CDV) – Primul vaccin inactivat: 1923; primul MLV eficient: 1950.
Parvoviroza canină (CPV-2) – Vaccin MLV disponibil din 1980.
Coronaviroza canină (CCV) – Vaccin inactivat introdus în anii 1980, eficienţă discutabilă.
Hepatita infecţioasă canină (CAV-1) – Vaccinuri disponibile din anii ’50.
Adenovirus canin tip 2 – Implicat în tusea de canisă; vaccin intranazal eficient.
Virusul parainfluenţei canine (CPIV) – Vaccinuri combinate disponibile din anii ’70.
Bordetella bronchiseptica – Vaccinuri injectabile şi intranazale, mai eficientă a doua variantă.
Borrelia burgdorferi (boala Lyme) – Vaccin recombinat disponibil din 1996.
Leptospiroză – Vaccinuri bivalente disponibile din anii ’50.
Concluzie
Vaccinarea a devenit un instrument esenţial în protecţia sănătăţii câinilor. Deşi majoritatea produselor sunt sigure şi eficiente, inovaţia rămâne necesară pentru a reduce efectele adverse, a optimiza frecvenţa inoculărilor şi a combate boli emergente.
Este clar că vaccinarea a transformat radical viaţa câinilor. Acum, provocarea este să o facem mai sigură, mai precisă şi mai adaptată fiecărui individ.
