Eduard Sandu pictează de când se ştie, asta a vrut să facă dintotdeauna. Pictatul, mărturiseşte artistul tecucean, este clar şi indisolubil legat de fiinţa lui. Are 21 de lucrări expuse la Palatul Parlamentului, sala C. Brâncuşi, în cadrul unei expoziţii colective, lucrări care pot fi admirate până pe 30 iulie.
Reporter: Cui îi datoraţi lansarea dumneavoastră ca artist plastic?
Eduard Sandu: E greu de stabilit cine a avut cea mai mare influenţă asupra mea. O nominalizare singulară e imposibilă. Sunt atâţia oameni, pornind de la cei apropiaţi din familie, prieteni… foarte mulţi dintre cei pe care i-am întâlnit la începuturile mele în ale pictatului, în copilărie, apoi în şcoală, adolescenţă… Tot timpul am vrut să fac asta, mereu am simţit că e ceea ce-mi place şi pot face cu mare drag. Sunt autodidact, am învăţat să pictez singur, studiind tehnica marilor maeştri din albume sau muzee, mi-am inventat propria tehnică de lucru, despre care am descoperit mai apoi că nu diferă fundamental de ceea ce se învaţă în şcolile de specialitate, doar că e adaptată felului meu de a vedea lucrurile. Nu am avut un profesor care să mă îndrume de mic, ci pur şi simplu am încercat "să fur" elemente de tehnică şi compoziţie, discutând cu alţi artişti, fiind atent la lucrările altor pictori şi fiind conştient că tot timpul ai de învăţat, indiferent de câtă experienţă ai într-un domeniu. Autosuficienţa, plafonarea într-o zonă şi încremenirea acolo mi se par dăunătoare pentru demersul estetic. Evident, contactul cu oameni de cultură, cu artişti autentici care mi-au arătat preţuirea lor şi m-au îndemnat să perseverez a fost şi el foarte important. Însă, fără să fiu lipsit de modestie, exerciţiul zilnic, pasiunea şi dorinţa de a lucra m-au împins în direcţia aceasta, de a deveni artist plastic. Şi mai e ceva foarte important: internetul! Dacă nu exista mijlocul acesta democratic şi deschis de a-mi expune lucrările, de a deveni cunoscut şi pe această cale, probabil că multe dintre lucrurile şi întâmplările pozitive din viaţa mea legate de pictură nu s-ar fi petrecut sau, oricum, totul ar fi fost mult mai complicat.
R: Cine vă este cel mai bun prieten?
ES: Dacă ne referim la pictură, am câţiva prieteni de suflet, foarte puţini, cu care discut, mă consult, ne întâlnim şi ne criticăm constructiv reciproc… E o stare de emulaţie pe care o savurez cu plăcere şi din care am mereu câte ceva de învăţat. Am prieteni din copilărie, prieteni apropiaţi şi cu care mă înţeleg bine. Prietenia e o relaţie foarte puternică şi delicată în acelaşi timp, e o stare de empatie care se naşte şi există sau nu. De aceea nu mă pot lăuda cu foarte mulţi prieteni adevăraţi, timpul a cernut, dar a şi adăugat oameni deosebiţi în viaţa mea, la care ţin şi cu care mă simt foarte bine. Nu fac ierarhizări ca să nu se simtă niciunul neglijat.
R: Care este tehnica pe care o utilizaţi cel mai des în lucrările dumneavoastră?
ES: Lucrez în general în ulei, pe pânză. Am şi câteva lucrări executate în acrilice, însă uleiul îmi e cel mai drag. Mă regăsesc în felul cum se combină culorile, în urma pensulei pe pânză în masa de vopsea… face parte din mine. E o stare specială aceasta, de a lucra în culoare încercând să creezi atmosfere, să redai emoţii, să simţi că face parte din sufletul tău ceea ce se relevă pe pânză.
R: Ce zic cei din familie despre marea dumneavoastră pasiune, pictura?
ES: În acest moment nu mai au ce să zică, fiindcă e deja prea târziu! (râde). Soţia mea, Dana, mă susţine şi-mi este mereu aproape, e atât cât trebuie de critică şi îmi e de ajutor cu opiniile sale directe şi sincere. De fapt pictatul e atât de clar şi indisolubil legat de mine, încât nu mi-am pus întrebarea asta niciodată, ce părere are familia mea… Eu pictez şi ei mă acceptă aşa!
R: Dacă aţi avea de ales, unde v-ar plăcea să trăiţi?
ES: Grea întrebare… sincer, aşa, off the record, eu chiar sunt un român-român, cu mai toate cele bune sau mai puţin plăcute ale neamului ăsta… Aş vrea să trăiesc aici, dar să fie ca la EI, la naiba… (râde). Nu prea ştiu ce să zic! Mi-ar plăcea să trăiesc în Bucureşti, fiindcă, realist vorbind, acolo se întâmplă tot ce e important, probabil ar exista oportunităţi mai interesante pentru mine ca artist. Evident că există Parisul, Londra, Barcelona, New York şi tot felul de locuri drăguţe, însă nu-mi dau seama dacă aş putea sta o viaţă acolo, renunţând complet la ce am şi sunt acum. Habar n-am!
R: Ce faceţi când sunteţi nervos?
ES: Fumez. (râde) Şi, evident, înjur. Prefer să ajung repede la un echilibru prin scăderea presiunii decât prin dizolvare toxică a nervilor în uitare, renunţare, furie, frustrare etc. Normal că încerc să şi rezolv problema care mi-a produs enervarea, dar unele lucruri sunt foarte greu de rezolvat. Vorba aia, trăim în România şi asta ne mănâncă toţi nervii (râde).
R: Cât de importantă a fost întâlnirea cu soprana Angela Gheorghiu, cea care v-a fost alături în 2009, cu ocazia vernisajului primei expoziţiei personale din Tecuci?
ES: Întâlnirea cu doamna Angela Gheorghiu e una dintre întâmplările fabuloase ale vieţii mele. E o mare artistă, un suflet minunat şi generos, un om incredibil de bun şi deschis, o personalitate de talie mondială cum nu prea se găseşte pe la noi şi sunt mai mult decât onorat de amabilitatea cu care a răspuns invitaţiei de a fi prezentă la vernisajul din 2009. Pur şi simplu i-au plăcut lucrările mele, a descoperit în mine ceea ce ea numeşte "focul sacru" (despre care a vorbit şi la vernisaj) şi s-a născut o relaţie foarte frumoasă, de care sunt extrem de mândru. Am câteva lucrări aşezate pe pereţii locuinţelor doamnei Gheorghiu din toată lumea şi sunt bucuros că-i plac atât de mult. Angela Gheorghiu este unul dintre acei oameni de cultură susţinători morali în demersul meu artistic, iar acest fapt mă obligă să încerc mereu să fiu la înălţimea aşteptărilor şi să confirm încrederea şi admiraţia cu care m-a copleşit marea noastră artistă.
R: Vorbiţi-ne, vă rog, despre lucrările expuse în această perioadă la Palatul Parlamentului. Care este tema abordată şi care este mesajul pe care doriţi să îl transmiteţi privitorilor?
ES: În perioada 11-30 iulie particip la evenimentul organizat la Palatul Parlamentului, sala Constantin Brâncuşi, la o expoziţie colectivă de mare amploare, unde sunt prezenţi 40 de artişti şi sunt expuse peste 500 de picturi. Eu expun 21 de lucrări, pictură în ulei pe pânză, de dimensiuni medii şi mici, care tratează subiecte familiare mie, ca primăvara şi vara aceasta în peisaje şi compoziţii de atmosferă. Mesajul e de impact direct, simplu. Viaţa e frumoasă, lumea din jurul nostru e şi ea frumoasă dacă o privim cu atenţie şi din unghiul potrivit… natura e mereu leac şi sursă de inspiraţie. Presa a prezentat pe larg amănunte despre eveniment, atât cea scrisă, online, radio şi televiziuni, există numeroase imagini pe internet pentru cei curioşi, mi-am postat şi eu pe pagina de facebook câteva fotografii şi interviuri…
R: Peisaje, natură statică, portrete, nuduri… Care este tematica pe care o preferaţi şi ce vă doriţi să realizaţi în viitorul apropiat?
ES: Am lucrat diversele tematici evocate de dumneavoastră şi aş vrea în viitorul imediat să încep o serie de portrete în care să încerc să redau complexitatea şi frumuseţea chipului uman. Sper să reuşesc să relev încărcătura emoţională, trăiri şi stări de spirit, mai importante decât asemănarea fizionomică. Evident că preferatul meu, peisajul, rămâne mereu în atenţie şi voi picta cu mare plăcere natura, parcurile, zonele urbane pline de verdeaţă sau curţi invadate de vegetaţie, soare şi căldură. Vine toamna, cu bogăţia ei incredibilă de culori, aşa că abia aştept să mă desfăşor…
