Mulţi l-au îndemnat să facă ceva serios, să urmeze o facultate „normală” şi abia apoi să facă şi actorie… De parcă facultatea de arte ar fi fost «„anormală”! El a rămas pe drumul pe care a simţit că trebuie să meargă şi este unul dintre cei mai tineri actori de la Teatrul Dramatic „Fani Tardini”.
Reporter: Cum te simţi după fiecare premieră?
Ciprian Braşoveanu: Depinde de premieră. În general, mă simt bine. Cel mai bine m-am simţit acum, după premiera piesei „Diavolul şi moartea”. A fost şi rolul de aşa natură şi personajul, am avut chiar un sentiment de împlinire că am reuşit să fac un personaj care există cu adevărat, i-am dat viaţă. Consider că întotdeauna aş fi putut face şi mai bine, dar o singură dată mi s-a întâmplat să fiu cu adevărat nemulţumit de ceea ce a ieşit, nu neapărat numai din vina mea.
R: Este diferit lucrul cu un regizor străin (referire la cea mai recentă piesă - „Diavolul şi moartea”, regizor Ulf Duckelmann). Are o viziune mai „libertină”?
CB: Este şi nu este, în acelaşi timp. Este diferenţă pentru că fiecare regizor străin vine cu un fond cultural diferit. Eu am lucrat aici, în teatru, cu doi regizori austrieci, unul dintre ei de origine română, însă în general teatrul austriac, german e mai sobru, mai metalic, puţin mai dur, lucru care nu se prea potriveşte aici, la noi. Poate la tineri mai merge, pot avea o deschidere, dar pentru ceilalţi e mai dificil. Genul de teatru pe care îl abordează ei, în general, e ceva diferit. Pe de altă parte, nu e mare diferenţă, pentru mine ca actor e benefic, e alt stil, e o experienţă care mă maturizează, mă dezvoltă. Lucrul cu un regizor străin e practic acelaşi, arta e limbaj comun pe tot globul, sunt aceleaşi cerinţe de a face actul creaţiei, de a înţelege mesajul, de a interpreta cât mai bine, de a fi cât mai adevărat în personaj, de a face actul creaţiei cât mai echilibrat, cât mai armonios şi mai intens pentru toată lumea.
R: Care a fost cuvântul de încheiere (la cursul festiv de la sfârşitul facultăţii) al lui Virgil Ogăşanu, adresat vouă, actorii de mâine?
CB: Noi nu am avut curs festiv, e altfel… Am ţinut cursul festiv, practic, la Bulandra, cu piesa de licenţă. Au fost două serii în care am jucat şi pentru mine a fost o mare bucurie să joc pe scena teatrului Bulandra. Şi înainte, la repetiţii, când am fost, eram foarte mândru şi emoţionat că jucam pe o scenă pe care au jucat mari actori. Da, domnul Ogăşanu ne-a tot transmis de-a lungul timpului multe cuvinte, învăţături care, mă rog, s-au prins mai mult de unii, mai puţin de alţii. Ne-a învăţat, printre altele, să avem un mare respect pentru ceea ce facem şi faţă de actorie, de teatru sau film, dar şi faţă de coleg, de partenerul de scenă. Să fim întotdeauna sinceri şi cu credinţă, să nu trădăm niciodată ceea ce am ales să facem. Din păcate, faţă de generaţiile marilor actori, din care a făcut şi dumnealui parte, acum nu mai e aşa. Mulţi vin la teatru pentru că li se pare interesant să faci teatru, vii pe scenă, spui o poezie, un monolog, joci într-o piesă, e aşa, de distracţie… Şi asta strică puţin atmosfera, te încurcă şi pe tine, cel care vrei să faci cu adevărat. De asta s-a şi stricat puţin aluatul din care au făcut parte marii actori. De exemplu, din promoţia mea, din cei care au terminat, eu sunt singurul angajat.
R: Ce s-a întâmplat cu membrii trupei de teatru „Better”, al cărei lider ai fost până în 2003?
CB: A fost o experienţă frumoasă în liceu cu trupa Better, pe care a înfiinţat-o profesorul meu de engleză, Dorian Andone. A fost o nebunie de moment, eu nici nu aveam de gând să mă duc, la început. Se apropia vacanţa de iarnă şi vroia să facem „Poveste de Crăciun” de Ch. Dickens. Eu simţeam aşa o atracţie spre actorie de mic, dar mulţi m-au descurajat. Atunci eram mai retras, mai introspect, mă întrebam: să mă duc, să nu mă duc... Până la urmă m-am dus şi chiar am luat rolul principal, l-am jucat pe Ebeneizer Scrooge. Au fost două săptămâni în care cu toţii ne simţeam „artişt”», aveam repetiţii, la ore nu prea ne mai duceam…Dacă nu era trupa aia de teatru, nu ştiu ce s-ar ales de mine. Eu am făcut Matematică-Informatică şi, pe măsură ce timpul trecea, deveneam conştient că am o limită pe partea asta, „reală”, a vieţii, ca să spun aşa. Încă din şcoala generală vroiam să mă fac actor, dar nu m-a luat nimeni în serios. A fost bine că a intervenit trezirea, în momentul apariţiei trupei Better. Eram cam 20 în trupă, dar numai eu am rămas în continuare la actorie.
R: Unde eşti „tu, doar tu” fără să faci un efort prea mare: la filmări sau pe scena teatrului?
CB: Mă simt cel mai bine în faţa camerei de filmat. Chiar şi regizorul cu care am lucrat acum pentru piesa „Diavolul şi moartea” (râde), de multe ori mi-a spus că e foarte bine ceea ce fac, dar că s-ar putea să nu se vadă din ultimul rând. Spunea că joc foarte filmic. Pentru mine era un compliment, dar evident că a trebuit să îngroş anumite gesturi, anumite reacţii, ca să fie vizibil pentru toată lumea. Prefer filmul, îmi dă şansa să fiu mai firesc, mai uman şi mai adevărat. Pe scenă lucrurile se schimbă puţin, având în vedere şi distanţa. În primele rânduri nu-i problemă, dar de la mijlocul sălii, dacă joci aşa minimalist, se cunoaşte.
R: Cu ce gânduri te trezeşti dimineaţa?
CB: Cu gândul să ajung un actor foarte cunoscut (râde) la nivel internaţional. Mie îmi place foarte mult filmul. Eu sunt pasionat de film, am avut de mic acces la filme, aveau ai mei un video adus din Germania, în timpul comunismului. Eram fascinat, mă uitam la filme şi încercam să imit ceea ce vedeam. E o nebunie, poate fi considerată o copilărie, dar ăsta-i visul… Sunt şi actori francezi, nemţi... cunoscuţi pe plan mondial, de ce nu şi români?
R: Să fii actor te ajută „să jonglezi” cu anumite situaţii dure din viaţă?
CB: Nu mă folosesc de abilităţile mele de actor în viaţa de zi cu zi. E o vorbă în teatru că atunci când vii la scenă laşi problemele la uşă, dar asta e valabil peste tot. Până la urmă şi noi suntem oameni, cu reacţii normale, iar pentru mine e ceva foarte diferit comportamentul de zi cu zi şi ceea ce fac la scenă. Ar însemna că n-aş fi eu, n-ar fi corect. Prefer să rămân eu!
R: Cu atâtea „identităţi” în spatele rolurilor, psihologia e un tărâm pe care mergi fără a mai şovăi?
CB: Un actor foarte bun este şi un bun cunoscător al psihologiei umane şi al reacţiilor în diverse situaţii sau într-o situaţie, de exemplu, să ştii cum reacţionează diverse tipologii de oameni. Şi, în funcţie de personajul pe care îl ai, să-ţi alegi exact gesturile, modul de gândire, chiar şi felul cum vorbeşti, cum te mişti, atitudinea, asta implică sigur şi psihologie. Eu nu am studiat psihologia, la modul profesionist, dar am făcut psihologia creaţiei. Nu poţi să joci dacă nu ştii şi ceva psihologie…
R: Destinul este ca un scenariu pe care trebuie să îl urmăm, negreşit?
CB: Poate fi ca un scenariu, dar în curs de scriere, nu e un scenariu deja terminat. Fiecare vine cu un bagaj de mici daruri de care ne putem bucura sau nu, pe care putem să le dezvoltăm sau nu. Nu cred că e nimic scris, nu mi s-ar părea corect. Ni se dau şanse, unii ajungem să cunoaştem aceste şanse şi să le eficientizam, alţii pur şi simplu nu vor să ajungă la nivelul în care să se cunoască foarte bine pe ei înşişi.
R: Când îţi pierzi răbdarea, cumpătul, în ce fel de situaţii?
CB: În general nu îmi pierd cumpătul prea uşor, mă ţin şi departe de situaţii de genul ăsta. Mai sunt lucruri care mă scot din sărite, la nivel ideatic însă. În general, sunt calm, pacifist.
