Constantin Truş, Medic Primar Chirurgie Generală la Spitalul Judeţean Galaţi, revine cu o nouă povestire din sala de operaţii, cu bune şi cu rele, aşa cum este şi în viaţă.
"Spre deosebire de povestirile care încep în iureşul unor gărzi aglomerate, aceasta începe într-o tură liniştită, în care evenimentele majore lipseau cu desăvârşire, slavă Domnului. Fusese o săptămână cu operaţii dificile şi cazuri la limită şi mă bucuram că trebuie doar să fac nişte raportări, monitorizând totodată progresul pacienţilor internaţi pe secţie.
Am auzit la un moment dat telefonul sunând, dar ştiam deja că nu este o urgenţă, nu avea ce să fie.
La celălalt capăt, am auzit vocea unui coleg de la chirurgie vasculară.
“Dacă nu eşti prins cu ceva… ai putea să vii puţin să vorbim?”.
Tonul său era scăzut, parcă se ferea să nu fie auzit de cineva.
“Sigur, s-a întâmplat ceva?”, am răspuns, bănuind după tonul vocii sale că nu mă invită să vin doar ca să bem o cafea.
“Sper că nu… deşi… mai bine vorbim în cunoştinţă de cauză. Vino când poţi, aş vrea să te uiţi la o pacientă.”
Apelul s-a terminat şi eu am rămas puţin surprins. Clar era îngrijorat de ceva, dar nu voia să se antepronunţe, sau poate voia doar o părere obiectivă, neinfluenţată. Aveam să aflu în câteva minute, aşa că mi-am terminat restul de foaie pe care-o scriam, am anunţat asistentele că plec câteva minute şi m-am dus să văd despre ce era vorba.
M-a întâmpinat cu o expresie neutră pe faţă, dar se vedea că este măcinat de ceva.
“O cunoşti pe X, asistentă la noi pe secţie?”, m-a întrebat.
“Da, o cunosc, s-a întâmplat ceva?”, am întrebat uşor surprins de expresia de pe faţa lui.
“Poţi să o consulţi, te rog? Am nevoie de o opinie. Hai să mergem la ea, să vedem cum o putem ajuta”, mi-a spus în timp ce se îndrepta către camera de gardă a sectiei.
L-am urmat şi am găsit-o pe asistentă şezând pe un pat, încovoiată de durere.
“L-am chemat pe dr. Truş, să te consulte şi el… să vedem despre ce este vorba”, a spus el cu un zâmbet, dar puteam să văd că nu e zâmbetul lui.
Am zâmbit la rândul meu, pentru confortul pacientei şi am rugat-o să se întindă pentru a o examina, întrebând-o totodată ce simptome are.
“Dureri abdominale, greţuri, vărsături şi constipaţie… severă”, mi-a spus ea în timp ce palpam abdomenul.
“Cât de severă?”, am întrebat în timp ce degetele mele îmcepuseră să simtă o umflătură mare în profunzimea peretelui abdominal.
“O săptămână?”, am întrebat în acelaşi timp în care pacienta răspundea “Şase, hai şapte zile…”.
“Bine, hai să facem şi un CT, să ne lămurim despre ce este vorba şi cum rezolvăm”, am spus în timp ce colegul lua legătura cu Radiologia.
Am intrat în cabinet să vorbim şi prima sa întrebare a fost: “Tumoră?”
“Da, aşa pare. Hai să vedem ce iese la CT, să avem confirmare.”
“Operaţie?”
“Da! E urgenţă. Clar a obturat colonul… complet”, am răspuns.
Am tăcut amândoi, cuvintele nu-şi mai aveau sens, ştiam deja ce va urma. Operezi mii de pacienţi în poziţia de chirurg, dar câteodată fulgerul loveşte foarte aproape şi este… dificil, foarte dificil de procesat sentimentul.
“Avem rezultatele de la CT.”
“Hai să vedem despe ce este vorba”, am spus în timp ce imaginea se afişa pe monitor însoţită de adnotări.
“Ce…?”, am început, dar m-am oprit nedumerit. Tot ce vedeam era o masă amorfă de dimensiuni foarte mari. Era o enigmă care ocupa aproape un sfert din abdomen.
Numai bine, tocmai fusese adusă şi pacienta, aşa că nu am mai pierdut timpul.
I-am spus că trebuie să o operez şi că nu mai este timp de aşteptat.
“Ce este?”, m-a întrebat noua mea pacientă în timp ce se schimba la faţă.
“Toate datele indică o tumoră la nivelul colonului…”
“Cât de mare?”, m-a întrebat pacienta cu vocea sugrumată.
“Mare. Trebuie să o scoatem repede, să nu apară şi alte complicaţii…”
“Cât de mare?”, a repetat ea întrebarea printre lacrimi şi am înţeles la ce se referă.
“Va trebui să o extrag împreună cu bucata de colon aferentă. Mai mult, dacă găsesc metastaze, nu am o imagine clară, totul pare a fi un ghem acolo… va trebui efectuată şi procedura de anus contra naturii. Va fi debilitant, dar dacă nu acţionăm acum, s-ar putea să fie prea târziu altă dată. Semnează te rog acordul şi hai să te scăpăm de “monstru”…
A dat din cap şi a semnat, după care mi-a cerut puţin timp să-şi sune familia, să-i anunţe pe cei dragi că rămâne la spital, că nu va veni acasă o perioadă.
M-am dus să mă pregătesc pentru ce se anunţa a fi un caz dificil. O tumoră de asemenea dimensiuni, la colon, cu rată de creştere rapidă… are de obicei metastaze. Vedeam deja cu ochii minţii cum va decurge operaţia, eliminarea tumorii, a metastazelor, când…
A început să sune telefonul. O dată, de două ori, de trei ori, nu se mai oprea… fir-ar! Mă suna în disperare un prieten apropiat.
“E urgent? În scurt timp voi fi în sală, spune repede, sau ne auzim mai târziu…”, am răspuns grăbit.
“Ştiu… ştiu că intri în operaţie… e sora mea… o să fie bine? X este sora mea, tocmai mi-a spus că urmează să o operezi de cancer la colon… spune-mi că va fi bine.”
“Va fi bine! Vorbim mai încolo!”, i-am spus şi m-am întors la pregătiri, reintrând totodată în starea de concentrare necesară.
Am intrat hotărât în sală, iar după efectuarea anesteziei tăcerea devenise asurzitoare.
Am făcut inciziile rapid şi am deschis zona care adăpostea “monstrul “, încercând să-l scot la lumină… numai că ia “monstrul” de unde nu-i.
“Mai multă lumină!”, am cerut, în timp ce mă uitam la o cavitate abdominală fără urmă de tumori, dar cu o capacitate mai mică decât mă aşteptam.
Am verificat intestinul şi am mers pe linia lui, urmărind cum acesta se ascundea la un moment dat prin peretele abdominal. Am împins uşor ceea ce părea a fi perete şi… surpriză, am dat peste un sac herniar intern.
Practic, o bucată de peritoneu (prapur) nu se lipise de peretele abdominal şi formase un spaţiu ca un buzunar. Era un defect din naştere, dar în timp se mărise şi o parte a intestinului alunecase şi intrase acolo.
Puţin câte puţin, bucata de intestin intrată în acest “buzunar”, ei bine, s-a herniat, fiind strangulată ca într-o capcană.
De aici apăruse şi ocluzia, durerile, starea bruscă de rău, toate simptomele. CT-ul nu putea să desluşească ce era ghemul acela de intestin încolăcit şi umflat… nu avea cum, aşa că imaginea rezultată semăna mai degrabă cu o complicaţie tumorală de mari dimensiuni.
Fenomenul în sine se numeşte hernie internă. Este întâlnit foarte rar, fiind un defect congenital, sesizat mai ales în timpul operaţiilor. Cum pacienta nu fusese operată vreodată până atunci, hernia rămăsese ascunsă şi evoluase.
Teoretic, în lipsa herniei, poţi să trăieşti o viaţă întreagă fără să ştii că ai acest defect.
Am răsuflat uşurat în timp ce reparam sacul herniar, aducând la normal forma şi structura pungii abdominale respective, finalizând suturile şi într-un final operaţia.
Ce să spun, dacă tot a fost Halloween, unii dintre noi am primit o sperietură în loc de dulciuri. Din fericire, doar sperietura şi o mică operaţie de hernie abdominală internă.
Pacienta s-a recuperat rapid, în câteva zile a fost externată, iar familia şi colegii s-au bucurat foarte mult că este bine şi sănătoasă. Totul e bine când se termină cu bine, nu-i aşa?", transmite Constantin Truş.
Articole similare: O gălăţeancă îi mulţumeşte dr. Truş de la Spitalul Judeţean: «A fost luminiţa mea de la capătul tunelului!»
