Constantin Truş, Medic Primar Chirurgie Generală la Spitalul Judeţean Galaţi, revine cu o nouă povestire, cu un nou caz, unul care i-a dat de furcă de la bun început, după cum relatează medicul:
"În mod cert avem cu toţii una sau mai multe activităţi, domenii sau simple acţiuni pe care le facem în activitatea noastră profesională, în care, ei bine, ne putem considera experţi.
Pentru mine, unul dintre aceste domenii este reprezentat de hernii. De toate felurile, aş zice: inghino-femurale, hiatale, ombilicale, lombare… şi sunt cam vreo 200 de procedee diferite pentru tratamentul lor.
Cu toate acestea, nici cu gândul nu gândeam atunci când îmi scriam disertaţia de doctorat în acest “mic” domeniu că voi întâlni într-o bună zi un caz ca cel de mai jos.
Eram de gardă şi totul mergea excelent… câteva cazuri simple, nimic deosebit, dar tura mea urma să devină rapid extrem de interesantă odată cu apariţia unui pacient care, deşi venise pe picioarele lui, era adus rapid într-un scaun rulant.
Faţa lui schimonosită de durere şi modul în care se ţinea cu ambele mâini de zona inghinală nu prevestea nimic bun şi deja mă gândeam că a suferit un traumatism de toată frumuseţea.
“He…hernia! Nu mai pot!”, gemea bărbatul de 50 de ani, protejându-se instinctiv cu mâinile.
“Lăsaţi-mă să mă uit, vă rog”, i-am spus cu blândeţe, în timp ce încercam să-i descleştez uşor mâinile de pe zona în cauză.
“Nu… nu pot!”
L-am văzut că se uita cu jenă la asistente şi le-am făcut semn uşor să se depărteze puţin.
“Mă uit doar eu, în regulă? Staţi liniştit, atât eu cât şi doamnele am văzut de toate în atâţia ani la Urgenţe…”, dar în timp ce examinam pacientul mi-am dat seama că… poate nu le văzusem pe toate.
Bietul pacient nu avea o hernie… avea mama tuturor herniilor!
Mă uitam şi nu-mi venea să cred dimensiunea sacului herniar care invadase scrotul şi era împins în afară până la jumătatea coapsei. Da, aţi citit bine…
Facem rapid o investigaţie imagistică şi ce să vezi, jumătate din intestinul gros şi mare parte din intestinul subţire nu mai erau în abdomen. Migraseră toate în sacul herniar unde făcuseră şi o frumuseţe de ocluzie.
Nu am mai stat pe gânduri, am intrat cu pacientul în operaţie. La cum arăta totul, aşteptase până în ultimul moment să se prezinte la spital, iar complicaţiile unei hernii atât de grave pot conduce spre necroze şi alte lucruri care pot pune viaţa în pericol.
La asemenea distrugere laparoscopul nu putea fi de folos, aşa că am operat clasic, sperând că voi reuşi să conving abdomenul să-şi primească înapoi locatarii.
Ca o paranteză, abdomenul are presiune pozitivă, iar asta înseamnă că dacă începe să exteriorizeze intestine… sunt şanse să-l convingi mai greu să le primească înapoi.
Revenind la operaţie, m-am uitat la dimensiunea rupturii prin care a început exteriorizarea… 15 centimetri.
O gaură de 15 centimetri prin care plecaseră din abdomen intestinul subţire, jumătate din intestinul gros, luând la pachet cu ele şi epiplonul (prapurul). Toate se relocaseră în sacul hernial prin procesul care se numeşte simplu “pierderea dreptului de domiciliu”.
Contemplam dezastrul acela şi încercam să determin ce pot să manevrez mai întâi. Din aproape în aproape am început să pun pe poziţii intestinele, evitând în acelaşi timp o posibilă strangulare, atât la nivelul intestinelor cât şi la nivelul testiculelor. Bonus, am rezolvat şi hernia.
Până în acel moment, o hernie nu mi-a luat mai mult de jumătate de oră. Cele mai simple le-am operat şi în câteva minute.
Dar aici… aveam de-a face, după cum am spus, cu mama tuturor herniilor, aşa că a durat vreo două ore şi jumătate să-i pun pacientului intestinele la loc.
Evident, la o ruptură de 15 centimetri, montarea unei plase era riscantă, presiunea pozitivă şi peretele abdominal slăbit ar fi dus la recidivă într-un timp scurt, prin urmare… am trecut la reparaţie anatomică, trecând fire între tendonul conjunct şi ligamentul inghinal.
Am reintrodus epiplonul, am reconstruit peretele abdominal şi am montat un tub de dren.
Îmi dăduse examen greu pacientul, dar l-am trecut, descoperindu-mi totodată şi măiestria în “croitorie” pe ţesut viu, aparent.
Două ore şi jumătate. Aceasta a fost cea mai complicată şi mai lungă operaţie de hernie pe care am făcut-o vreodată… şi pot spune cu mâna pe inimă că m-am mişcat repede la ce dezastru era acolo.
Am aflat a doua zi că omul avea hernia aceea de “doar” 15 ani şi în timp, îl adusese într-o stare similară invalidităţii. Nu putea să meargă, nu putea să care nimic, să se aplece… până şi folosirea toaletei era un chin pentru el.
“De ce aţi aşteptat atât? De ce nu aţi venit la un control, operaţia ar fi fost mai simplă şi recuperarea mai rapidă…”
“Mi-a fost frică să mă operez”, mi-a spus simplu pacientul cu jenă şi s-a întors pe o parte, să nu mă mai vadă.
Nu am insistat. Nu voiam să-l cert, doar voiam să înţeleg care a fost motivul pentru care a acceptat o diminuare continuă a calităţii propriei vieţi vreme de 15 ani.
Am dat din umeri, am verificat tubul de dren şi după ce am văzut că totul decurge conform aşteptărilor, m-am dus în treaba mea.
În zece zile l-am externat, de data aceasta fiind capabil să meargă normal, fără dificultăţi.
Aceasta a fost povestirea despre cea mai dificilă hernie strangulată operată de mine până acum, dar de-a lungul timpului am întâlnit şi alte situaţii care mi-au pus aptitudinile la încercare.
Multă sănătate vă doresc!", transmite Constantin Truş.
Articole similare: Galaţi: Operat de urgenţă la Judeţean după ce l-a supărat hernia... 20 de ani!
