Constantin Truş (foto), Medic Primar Chirurgie Generală la Spitalul Judeţean Galaţi, revine cu o nouă povestire, despre un caz aparte, unul care l-a pus în impas în sala de operaţie.
"Povestirea începe cu o pacientă care avea un istoric oncologic, situaţie rezolvată cu succes în trecut prin radioterapie şi extirparea tumorii agresive care afectase colul uterin.
Deşi recuperarea ei era completă, la câţiva ani de la acest episod a început să se simtă din ce în ce mai rău. Prezenta dureri abdominale difuze, greţuri şi vărsături, dar toate analizele au fost neconcludente. Am suspectat că ar putea fi o ocluzie intestinală, am trimis pacienta să i se facă un CT, dar nimic. Nici un semn că ceva ar fi în neregulă sau că ar exista o ocluzie… ciudat.
În lipsa unui “suspect” pentru starea de rău a pacientei am decis să i se administreze un tratament cu antialgice, antiinflamatoare şi antibiotice pentru a elimina orice posibilă sursă de disconfort abdominal. În plus, am decis montarea unei sonde urinare pentru a monitoriza atent valorile diurezei, suspectând şi o posibilă insuficienţă renală.
Toate bune şi frumoase, pacienta s-a liniştit, chiar a început să se simtă mai bine, dar la câteva ore după începerea tratamentului, organismul său a luat-o efectiv razna analizele arătând de parcă fluxul sanguin fusese contaminat masiv cu… urină?
“De unde atâta urină? De ce nu se elimină pe sondă şi se duce în organism? Rinichii funcţionează, totul funcţionează, mai puţin motilitatea intestinului care a fost afectată într-o măsură de radioterapie, era de aşteptat, dar urina?”, am început să mă întreb căutând o explicaţie care se lăsa aşteptată.
“Deci? Deci… intervenim şi vedem la faţa locului ce găsim. Suspectul numărul unu este vezica, ceva este în neregulă în zona respectivă… dar la CT a ieşit în regulă, ce nu se leagă? Ce nu se leagă?”.
Am pregătit pacienta şi în scurt timp eram deja în operaţie, inspectând fiecare centimetru pătrat al vezicii. Partea anterioară părea în regulă, dar când am inspectat partea posterioară… ia peretele vezicii de unde nu este.
Bine… mai era ceva care semăna cu o foaie de hârtie.
“Dar peretele vezicii are cinci milimetri grosime şi este compus din membrană seroasă, musculară şi mucoasă, prin urmare, acesta nu este peretele vezicii urinare…”. Am dat pauză înregistrării mentale a cursului de la Medicină şi am inspectat îndeaproape situaţia, încercând să înţeleg la ce mă uit şi cum pot interveni.
Peretele vezicii era efectiv cât o foaie de hârtie şi prezenta ditamai gaura, imposibil de reparat. Găsisem suspectul, dar cum a ajuns el să existe? Ce a putut genera o asemenea distrugere a unui ţesut gros şi rezistent?
Răspunsul a venit chiar din istoricul medical al pacientei: procedura de radioterapie prin care trecuse pentru a elimina cancerul de col uterin… iradiase peretele vezicii şi i-a provocat o degradare masivă a ţesuturilor.
Este de aşteptat ca o procedură atât de solicitantă pentru organism să vină la pachet cu efecte secundare, dar aşa ceva… mai rar.
Cu “suspectul” identificat, m-am întors la partea lipsă din vezică. Nu poţi funcţiona cu vezica pe jumătate lipsă, asta era clar, dar alternativa era cistectomia, adică îndepărtarea ei, ceea ce este debilitant pentru pacient. Cât de debilitant? Suficient cât să poarte o pungă externă toată viaţa… nu este o bucurie sub nici o formă.
Am alungat această soluţie din minte, oricum pentru aşa ceva aveam nevoie obligatoriu de consimţământul pacientei şi nu eram dispus să accept că aceasta este singura soluţie.
Mi-am adus aminte în schimb de o procedură de pediculizare a epiplonului pe care o studiasem cu interes în urmă cu mulţi ani. Profesorul doctor Ion Chiricuţă o demonstrase, aplicând-o cu succes în repetate rânduri, folosind o parte a epiplonului (prapurului) pentru a reface peretele vezicii urinare.
După cum bine ştiu o parte din cititori, epiplonul are două surse de vascularizare, aşa că am decis să folosesc o parte a acestuia cu o sursă de vascularizare pentru a reface peretele distrus al vezicii urinare. Am urmat procedura cu sfinţenie, am refăcut peretele vezicii, am închis totul şi… am aşteptat.
În mai puţin de 24 de ore pacienta şi-a revenit complet, în 48 de ore se simţea foarte bine, spre marea mea bucurie şi după o perioadă scurtă de convalescenţă a plecat acasă, întorcându-se la viaţa ei normală. Am văzut-o părăsind spitalul şi am simţit o imensă recunoştinţă pentru toată munca marelui profesor doctor, pentru toată cunoaşterea oferită oamenilor.
Cât despre mine, am simţit că am ajutat un om să-şi recapete o viaţă normală şi sănătoasă, iar aceasta este în sine o mare bucurie", povesteşte medicul chirurg Constantin Truş.
Articole similare: A pierdut rezervarea pentru hotelul de la mare, dar a câştigat viaţă! Caz fantastic la Spitalul Judeţean Galaţi
