„Meridianul Brâncuși”, o expoziție despre sculptura modernă și contemporană, la Muzeul de Artă Vizuală Galați

Muzeul de Artă Vizuală Galați propune publicului expoziția „Meridianul Brâncuși”, un proiect care urmărește evoluția sculpturii moderne și contemporane din patrimoniul instituției, pornind de la influența decisivă pe care Constantin Brâncuși a avut-o asupra artei secolului XX.

Conceptul expoziției pornește de la ideea de „meridian”, linie imaginară prin intermediul căreia pozițiile devin măsurabile, distanțele capătă sens, iar orientarea devine posibilă. În cadrul proiectului, creația lui Brâncuși funcționează ca un reper în raport cu care sunt analizate apropierile, distanțele și direcțiile personale ale artiștilor incluși în expoziție.

Prin esențializarea radicală a formelor și punerea în valoare a expresivității intrinseci a materialului, Brâncuși a contribuit la desprinderea sculpturii de simpla redare a aparențelor și la afirmarea formei ca prezență plastică autonomă. Expoziția urmărește modul în care această schimbare poate fi observată în creațiile unor artiști români, fără a transforma diferitele direcții artistice într-o ierarhie valorică.

Lucrările reunite evidențiază diferențe de limbaj, de raportare la realitate și de concepere a formei sculpturale. Artiștii explorează, în proporții diferite, relația dintre sinteză și descriere, dintre corpul recognoscibil și autonomia formei, dintre modelaj, construcție și expresivitatea directă a materiei.

În zona sculpturii figurative se regăsesc lucrări semnate de Ion Jalea, Oscar Han, Ion Irimescu, Gheorghe Anghel și Lelia Zuaf. Acestea păstrează prezența umană în centrul reprezentării, dar o supun unor procese diferite de selecție, interpretare și stilizare. Anatomia, proporția, gestul și fizionomia sunt accentuate, simplificate sau reorganizate pentru a transmite o anumită stare interioară.

În cazul lui Ion Jalea, raportarea la sculptura modernă franceză este vizibilă și prin legătura sa cu Antoine Bourdelle, în atelierul căruia și-a continuat formarea la Paris. Lucrarea „Lăptăreasa” evidențiază gestul încărcat de semnificație, echilibrul dintre dinamism și stabilitate și transformarea personajului într-o tipologie umană cu valoare simbolică.

Oscar Han cultivă, la rândul său, expresivitatea figurativă. În „Pe gânduri”, postura închisă a personajului, capul sprijinit în mână și brațele care închid forma sugerează meditația. Caracterul compact al corpului și stabilitatea ansamblului sunt completate de modelajul suprafeței și de intensitatea stării interioare.

La Ion Irimescu, figura este însoțită de o preocupare constantă pentru stilizare. În „Fata cu struguri”, frontalitatea compoziției, gâtul alungit și ordonarea trăsăturilor conferă personajului un caracter calm, aproape hieratic. Elementele vegetale sunt integrate în structura figurii, iar proporția și ritmul contribuie la valoarea simbolică a lucrării.

Gheorghe Anghel, care a avut și un contact direct, de scurtă durată, cu atelierul lui Brâncuși, își dezvoltă propriul limbaj în sfera figurativului. În „Cap de femeie”, organizarea riguroasă a planurilor feței și gâtului accentuează verticalitatea și concentrarea expresiei, transformând portretul într-o prezență meditativă.

O altă perspectivă este propusă de Lelia Zuaf în „Muzica”, lucrare în care materialitatea și stabilitatea formei sunt puse în relație cu natura invizibilă și temporală a sunetului. Chipul uman este păstrat, dar trăsăturile sunt concentrate, iar ochii închiși mută accentul de la individualizarea portretului către experiența interioară a audiției.

Expoziția urmărește și zonele de trecere dintre figurativ și sinteza formei. Prezența a câte două lucrări semnate de Iulia Oniță și Victor Roman evidențiază tocmai această deschidere. În creația aceluiași artist, raportarea la figură și tendința către sinteză pot coexista ca posibilități ale limbajului sculptural.

Tema torsului reprezintă un astfel de punct de întâlnire. „Coapsa (Fragment de tors)”, realizată de Brâncuși în perioada 1909–1910, concentrează corpul într-un fragment anatomic capabil să existe ca formă autonomă. În „Tors”, Florica Ioan dezvoltă corpul pe verticală, într-o siluetă suplă și ascensională, în timp ce Iulia Oniță propune o formă mai compactă și rotunjită, apropiată de caracterul organic al lucrării lui Brâncuși.

În cazul Iuliei Oniță, „Portret” și „Tors” permit observarea acestei evoluții în interiorul propriului parcurs artistic. Dacă în primul caz chipul rămâne recognoscibil, în cel de-al doilea identitatea individuală lasă locul unei prezențe corporale mai generale, susținută de claritatea conturului și unitatea formei.

„Descătușare”, lucrarea lui Peter Jecza, ocupă o poziție intermediară, în care memoria corpului este păstrată prin dinamica formei. Verticala și orizontala, continuitatea și ruptura, masa și spațiul care o traversează construiesc o tensiune în care materia dobândește o logică structurală proprie.

Un alt exemplu îl reprezintă „Farul” lui Ovidiu Maitec. Lemnul este organizat în jurul unei axe verticale, iar golul central și succesiunea perforațiilor circulare transformă lumina într-un element activ al sculpturii. Respectul pentru material și forța sintezei apropie lucrarea de lecția brâncușiană, în timp ce construcția arhitecturală și perforațiile ritmice îi conferă un caracter propriu.

Tema zborului deschide un nou dialog cu opera lui Brâncuși. „Pasăre” de Victor Roman și „Cocori” de Ion Duman pot fi privite în relație cu seria „Pasărea în văzduh”, una dintre temele centrale ale creației brâncușiene. Dacă Brâncuși concentrează zborul într-o formă continuă și ascensională, Ion Duman păstrează reperele recognoscibile ale păsărilor și sugerează mișcarea prin repetarea și orientarea siluetelor.

La Victor Roman, distanța față de registrul figurativ este mai pronunțată. „Doina” păstrează chipul individualizat și expresivitatea modelajului, în timp ce „Pasăre” concentrează imaginea într-o structură de forțe, construită prin raportul dintre plin și gol și prin tensiunea dintre elementele verticale și orizontale.

„Fluturi” de George Apostu propune o altă interpretare a zborului. Elementele verticale și ritmate ale lucrării evocă atât un stâlp cioplit, cât și structuri asociate unor vechi artefacte țărănești. Forma ascensională și repetitivă creează o impresie de mișcare, lucrarea intrând astfel într-un dublu dialog cu „Pasărea în văzduh” și „Coloana fără sfârșit”.

Prin lucrările reunite, „Meridianul Brâncuși” construiește o hartă a sculpturii românești moderne și contemporane, în care creația lui Constantin Brâncuși reprezintă un reper de orientare. Unele opere se apropie de acesta prin esențializare, raportarea directă la materie sau autonomia fragmentului, în timp ce altele dezvoltă formule figurative și direcții proprii de modernizare.

Expoziția pune astfel în discuție relația dintre realitate și forma sculpturală și modul în care îndepărtarea de reprezentarea directă poate păstra sau chiar aprofunda raportarea la realitate. Între figură și abstractizare se deschide un teritoriu amplu de posibilități, în care fiecare artist își stabilește propriile coordonate.