Cineva mă întreba ieri, după ce a citit cele scrise de mine în ziar, ce şanse cred că are demersul viceprimarului Ciumacenco de a-l înlătura pe Melinte de la conducerea Teatrului Muzical. Răspunsul meu este acelaşi: poate nu luna aceasta, cum spune primarul, dar în câteva luni sigur Muzicalul gălăţean va arăta altfel. Şi nu mă refer doar la schimbarea conducerii. Primarul Nicolae are dreptate când spune că în teatru sunt şi probleme de altă natură. Melinte spunea, atunci când dorea să se apere de acuzaţiile aduse de unii angajaţi, că el se comportă ca un zbir pentru că unii dintre angajaţi sunt indisciplinaţi. Nu-l contrazic. Dar de aici şi până la a transforma o instituţie de cultură în fortăreaţă iar personalul în batalion disciplinar este cale lungă. Nu voi înşira acum neregulile semnalate în teatru, pentru a demonstra că am dreptate. Voi vorbi însă din proprie experienţă. Cei care au condus în viaţa lor măcar o mână de oameni ştiu că nu există pădure fără uscături. Oamenii trebuie acceptaţi aşa cum sunt, cu bune şi rele. Atunci când există, însă, derapaje menite să dea peste cap activitatea, nu există să spui „nu pot rezolva situaţia”. Există legi şi regulamente interioare, care pot fi impuse. Cu tact sau cu multă fermitate oamenii pot fi aduşi pe calea cea bună sau înlăturaţi. Nu cred că directorul Melinte, dacă ar fi fost un model de corectitudine, nu ar fi putut să ţină din scurt beţivii şi recalcitranţii din instituţie. Nu era cazul să se bată cu ei. Nu era cazul să le fure pantofii. Nu era cazul...
Aş vrea acum să lămuresc un aspect. Am văzut că un cârcotaş comenta pe net că l-am cenzurat pe unul dintre colegi atunci când a vrut să scrie de rău despre Melinte. Da, am făcut-o. Şi, dacă-mi amintesc, nu o dată. Şi, ca să fiu extrem de sinceră, nu doar pe unul dintre colegi, ci exact pe doi foşti colegi. Ambii au scris zeci de texte referitoare la ceea ce se întâmpla la Teatrul Muzical şi li s-au publicat. Dovadă stau paginile de ziar. Nu am fost de acord, însă, cu publicarea unor acuzaţii pe care nu şi le însuşea nimeni. Eu, dacă vreau să acuz pe cineva, o fac pe faţă. Cu nume şi prenume. Şi încă ceva: chiar dacă nu-mi place de cineva, atunci când scriu despre el, nu-l fac albie de porci. Epitetele cu trimitere la animale şi aluziile sexuale nu au ce căuta în textele mele şi, atunci când am putut, le-am cenzurat şi la colegii mei. Adevărul este că Florin Melinte a avut acest „dar”, de a-i face pe mulţi să... vorbească ceva mai colorat când venea vorba de dânsul. Acesta este unul dintre multele motive pentru care nu are ce căuta în fruntea unei instituţii de cultură.
Cândva, poate, voi relata şi care este motivul pentru care personal am căpătat o antipatie pentru Florin Melinte. Are legătură cu ceea ce li s-a întâmplat unor persoane foarte dragi mie. E vorba de persoane care au lucrat în teatrul condus de Florin Melinte şi care au plecat unde au văzut cu ochii. Niciuna nu mai e acum în Galaţi iar una dintre acestea a şi trecut în nefiinţă între timp. Mărturiile acestora v-ar cutremura...
În concluzie: nu comentez calităţile de artist ale lui Florin Melinte; nu eu sunt cea care trebuie să facă aprecieri asupra calităţilor mangariale ale lui Florin Melinte; despre omul Florin Melinte am o părere pe care nu o pot aşterne pe hărtie. Teatrul Muzical merită mai mult.
