E o întrebare simplă, dar cu un răspuns atât de complicat... Toţi ar răspunde că ar alege educaţia, dar când te uiţi la ce fapte îi caracterizează, constaţi că numai la şcoală nu le-a stat mintea. Educaţia nu înseamnă înmagazinarea mecanică a unor informaţii, ci conştientizarea. Este diferenţa între o mamă care îşi abandonează cei trei copii pe un câmp să moară de foame şi una dispusă să îşi sacrifice viaţa pentru puiul ei. Este deosebirea dintre un grup de tineri care râd schizofrenic de un altul pentru că are un handicap sau care asistă impasibili la un act de violenţă asupra unui bătrân sau agresarea sexuală a unei tinere. Lipsa de educaţie îşi face simţită prezenţa mult mai puternic în mediul rural, care a devenit în ultimii ani scena unor acte de violenţă ieşite din comun. Nici de tinerii de la oraş nu poţi spune că-s mai breji. Cel mai mult şochează rânjetul tâmp din colţul gurii, pe care îl afişează din ce în ce mai mulţi tineri, ca semn al tupeului, al sfidării faţă de societate în general. Ăsta este rezultatul lipsei de educaţie, care inevitabil nu duce decât pe un singur drum, cel infracţional. Fie că se întâmplă la 20 de ani, când vinde marijuana ca să facă rost de bani pentru distracţie, sau la 40 de ani, când îşi omoară nevasta în bătaie, pe principiul „dacă eu nu te am, nu te poate avea nimeni”, cauza este aceeaşi: lipsa de educaţie.
Responsabilitatea este împărţită între familie şi şcoală. Dacă familia aruncă în copil cu bani şi îi spune că îşi poate permite să spună şi să facă orice, efectul pentru personalitatea lui va fi devastator şi e puţin probabil că va reuşi să revină vreodată pe drumul cel bun. La fel de grav este şi când cei dragi sunt dispuşi să treacă cu vederea orice a făcut copilulul sau tânărul, ba chiar încearcă să justifice nelegiuirile pe care aceştia le-au comis, cum s-a întâmplat cu cei şapte nenorociţi de la Vaslui. Şcoala nu mai este nici ea ce a fost odată. Cu profesori care se culcă cu elevii şi alţii care cer bani ca să îi treacă clasa, nu poţi face educaţie. Evident, nu generalizăm, dar rezultatele per ansamblu nu sunt deloc îmbucurătoare. Sunt şi părinţi, mulţi din păcate, care consideră că rolul lor s-a încheiat atât timp cât îşi trimit copii la şcoală. Această lipsă de responsabilitate ne-a adus în halul în care suntem astăzi, cu copii abuzaţi, care nu ştiu altceva decât să îi abuzeze şi ei pe alţii. Avem o societate bolnavă, iar dacă nu conştientizăm cu toţii asta, nu vom face altceva decât să peticim pe ici, pe colo, aşa cum se întâmplă cu o şosea plombată, unde gropile reapar la scurt timp.
Justiţia are şi rol educativ, dar în special acesta este preventiv şi punitiv, pentru a preîntâmpina comiterea de infracţiuni. Instanţele de judecată nu pot trata decât efectele, nu şi cauzele infracţiunilor, iar acestea cad în responsabilitatea exclusivă a familiei şi şcolii. Până nu vom înţelege acest adevăr simplu şi nu vom începe să acţionăm acolo unde trebuie, suntem sortiţi să repetăm la nesfârşit aceleaşi greşeli.
