Explicaţii vechi, experimente moderne
La urma urmei, explicaţia venirii şi a devenirii noastre pe acest Pământ e cel mai mare dintre mistere, e enigma supremă. În măsura în care lucrurile neexplicate pot fi considerate miracole, ivirea vieţii e cel mai mare miracol - un miracol pe care încercăm totuşi să-l explicăm în termenii ştiinţei. Şi pe măsură ce avansăm, constatăm, la fiecare pas, că lucrurile sunt chiar mai miraculoase decât păreau la început.
Teorii asupra originii vieţii pe Pământ sunt multe, mai ales că diversele concepţii se îmbogăţesc, neîncetat, cu tot felul de variante. Fiecare proiect de cercetare aduce o variaţie, schimbă un amănunt şi creează, practic, o nouă teorie. În linii mari, toate pot fi clasificate în patru categorii. Creaţionismul, generaţia spontană, evoluţionismul şi panspermia sunt cei patru stâlpi pe care se sprijină vastul conglomerat al ipotezelor.
Teoriile creaţioniste au fost primele; sunt, aşadar, cele mai vechi şi sunt remarcabile prin persistenţa lor. Esenţa lor e binecunoscută: cineva sau ceva, o fiinţă sau o forţă supranaturală, a creat tot ceea ce există viu în natură. Fiecare cultură îşi are versiunea sa proprie; monoteiste sau politeiste, religiile lumii includ, ca elemente de bază, mituri legate de apariţia vieţii. Nenumărate poveşti despre timpurile mitice ale începuturilor presară istoria nescrisă şi închipuită a lumii, încrustate adânc în imaginarul colectiv şi în memoria popoarelor.
Teoria generaţiei spontane, care a persistat în paralel cu ideile creaţioniste ale ultimelor două milenii, e o altă veche "explicaţie" a unor lucruri care, mult timp, au fost inexplicabile, din cauza insuficientei dezvoltări a ştiinţei şi a tehnologiei.
Încă din Antichitate, apoi de-a lungul întregului Ev Mediu şi până la jumătatea secolului al XIX-lea, se credea că anumite forme de viaţă pot să apară "de la sine", în anumite condiţii. De obicei era vorba despre vieţuitoare nu prea îndrăgite şi despre condiţii nu prea... igienice. Adesea, condiţiile necesare pentru ca viaţa să apară... aşa, pur şi simplu, aveau legătură cu materiile organice în descompunere, cu putreziciunea, bălegarul şi alte mizerii. În orice caz, credinţa era foarte răspândită.
După secole de controverse, a fost nevoie, în cele din urmă, de geniul lui Pasteur ca să pună punct disputei. În 1859, Academia Franceză de Ştiinţă a pus la bătaie un premiu pentru cel mai bun experiment care să confirme sau să infirme ipoteza generaţiei spontane. Câştigătorul a fost Louis Pasteur, cu celebrele sale "flacoane cu gât de lebădă", în care a realizat un experiment ce arăta clar că, în materia organică, organismele vii nu apar în nici un caz de la sine, ci vin de undeva, iar dacă nu pot intra acolo, atunci acolo nu apare nimic viu şi gata! A fost un experiment strălucit, care a demonstrat atât falsitatea teoriei generaţiei spontane, cât şi faptul că microorganismele sunt peste tot - chiar şi aerul care ne înconjoară e plin de ele.
Ştiinţa, ca alternativă
Când creaţionismul se clatină şi teoria generaţiei spontane primeşte o lovitură mortală, ce le rămâne oamenilor care simţeau că dincolo de explicaţiile facile oferite de creaţionism există şi altceva, un univers ce trebuie şi merită explorat, nu doar acceptat cu uşurinţă? În zorii secolului XX, teoriile evoluţioniste aveau să umple acest gol. În istoria ştiinţelor, ipotezele "materialiste", evoluţioniste asupra originii vieţii pe Terra sunt printre cele mai de seamă creaţii umane ale tuturor timpurilor. În acelaşi timp rezultat şi punct de pornire a nenumărate strădanii ştiinţifice, ele stau şi azi la baza celor mai ample şi mai sofisticate cercetări din vastul câmp al biologiei.
În linii mari, ele susţin că materia vie ar fi evoluat din materia anorganică prin procese chimice, sub influenţa condiţiilor specifice existente pe Terra în perioadele corespunzătoare.
În anul 1953, faimosul experiment Urey-Miller (un amestec de gaze - cele presupuse a fi fost prezente în atmosfera Terrei la vremea când apăruse viaţa - şi apă a fost supus unor descărcări electrice cu tensiunea de 60.000 volţi) a confirmat unele teorii anterioare (Oparin, Haldane) şi a dovedit că din materia anorganică puteau să apară, în anumite condiţii, substanţe organice, molecule ale vieţii, care ar fi putut lua parte, ulterior, la procesele prebiotice care ar fi dus la apariţia lumii vii.
În acelaşi fantastic an 1953, care pare să fi fost un an de vârf pentru cercetările asupra misterelor vieţii, Watson şi Crick au descoperit structura moleculei de AND, celebrul dublu helix reprezentat pe mai toate coperţile cărţilor în care e vorba despre genetică. Descoperirea - epocală - a fost recompensată cu Premiul Nobel (Watson, Crick şi Wilkins, 1962) şi a inaugurat un nou câmp de cercetare: biologia moleculară.
Împreună cu noul domeniu al chimiei prebiotice, deschis de cercetările lui Miller şi Urey, biologia moleculară este unul dintre fronturile majore pe care se poartă la acesta ora bătălia ştiinţifică pentru descifrarea tainelor vieţii.
Laboratoare din întreaga lume desfăşoară programe de cercetare care, pornind de la de la ipoteza Oparin-Haldane - viaţa este produsul unei evoluţii chimice - încearcă să lumineze punctele obscure ale teoriei, găsind explicaţii pentru ceea ce este încă de neînţeles.
În special, rămâne încă nelămurită problema "marii treceri": cum s-a ajuns de la moleculele organice la primele celule? Ei bine, aici avem avem o problemă de tipul ce a fost mai întâi: oul sau găina? Iar răspunsurile sunt... tot ipoteze.
Două şcoli de gândire se confruntă, una susţinând că mai întâi au apărut acizii nucleici, sub forma unor catene de ARN, relativ scurte, care au coordonat formarea proteinelor; cealaltă, respingând ideea unor molecule "nude" de acizi nucleici, susţine că mai întâi trebuie să fi apărut un metabolism primitiv, într-o structură cât de cât asemănătoare cu o celulă, care ar fi oferit mediul propice apariţiei ulterioare a replicării ARN.
Cea dintâi dintre ipoteze - "la început au fost acizii nucleici - s-a dezvoltat sub forma aşa-numitei ipoteze a "lumii ARN". Potrivit acesteia, ar fi fost posibilă formarea spontană a unor catene scurte de ARN care ar fi fost capabile să-şi catalizeze propria replicare. Datele experimentale oferă câteva puncte de sprijin teoriei: ARN este capabil să se replice cu uşurinţă, să înmagazineze informaţie, dar şi să acţioneze ca o enzimă (numită ribozimă) pentru a cataliza replicarea. Totuşi, ARN este sensibil la acţiunea radiaţiilor ultraviolete, anumite componente ale sale sunt instabile etc…. sunt multe puncte slabe, care fac să se clatine această teorie. Teoria modernă a "lumii ARN" presupune că ar fi existat o moleculă mai simplă capabilă de autoreplicare; diversele ipoteze pe care se sprijină această teorie au fost testate prin experimente de laborator, dar, din păcate, nu au putut fi găsite sedimente geologice atât de vechi care să poarte dovezi credibile a ceea ce s-a întâmplat acum 3,8 miliarde de ani.
În cealaltă tabără - a adepţilor ideii că mai întâi a apărut metabolismul - circulă numeroase modele teoretice care încearcă să explice formarea primelor incinte închise (asemenea celulelor înconjurate de membrană) în care s-au putut desfăşura reacţii chimice - un fel de metabolism primitiv. Unul dintre ele, teoria bulelor, aduce în minte imaginea valurilor care, lovindu-se de ţărm, produc o spumă alcătuită din nenumărate bule. Ar fi fost posibil ca substanţele organice din apă să fi fost concentrate la ţărm în acest mod. Iar unele dintre aceste substanţe - cele lipidice - pot forma spontan, datorită structurii speciale a moleculelor lor, un strat dublu în jurul unei bule de apă cu substanţe organice - şi iată o primă schiţă a membranei fosfolipidice bistratificate a celulelor. Adăugarea unei substanţe proteice ar fi crescut stabilitatea şi rezistenţa acestei membrane.
De o jumătate de secol, biologii evoluţionişti din diferite şcoli de gândire continua să lucreze asupra acestor teorii, criticând deficienţele unora, realizând experimente care confirmă sau infirma anumite ipoteze, tendinţa fiind, la ora actuală, crearea unor modele hibride. Întrucât fiecare teorie are punctele ei slabe - amănunte încă neexplicate, datorită lipsei dovezilor obiective - cercetătorii încearcă să îmbine părţile tari, luând, din mai multe teorii, ceea ce poate fi argumentat ştiinţific şi creând, astfel, modele combinate.
Viaţa să fi venit, totuşi, din cer?
În fata dificultăţii de a demonstra, deocamdată, în mod indubitabil, faptul că viaţa pe Pământ este produsul unei evoluţii chimice, nu e de mirare că apar explicaţii alternative, care reprezintă un fel de "scurtătură". Dacă începutul n-a avut loc pe Pământ? Dacă viaţa ne-a sosit oarecum "de-a gata", în chipul unor forme primitive, dar înzestrate cu tot ceea ce le trebuia pentru a metaboliza resursele mediului, pentru a se autoreproduce, într-un cuvânt pentru a fi considerate vii?
Termenul de panspermie şi teoria însămânţării Pământului cu germeni extratereştri nu sunt ceva nou. Ambele sunt creaţia filosofului grec Anaxagoras, care, ca toţi contemporanii săi, credea că a crea viaţă din materia neînsufleţită era un privilegiu al zeilor. De aceea, susţinea el, viaţa n-ar fi putut ajunge pe Pământ decât venind de undeva de departe, dintr-un spaţiu locuit de divinităţile creatoare. După cum se vede, panspermia lui Anaxagoras ţinea şi de o concepţie creaţionistă, iar dacă astăzi termenul a fost păstrat, înţelesul sau e totuşi diferit de cel din Antichitatea greacă.
Adepţii moderni ai panspermiei (numită, cu un termen mai actual, exogeneză) considera că viaţa a apărut pe Terra datorită unor forme precursoare transportate de meteoriţi sau de praful cosmic. Moderaţii susţin că e posibil că nu ne fi venit de-a gata nişte vieţuitoare - de pildă, organisme unicelulare primitive -, ci doar anumite molecule organice care stau la baza materiei vii; acestea ar fi putut apărea pe alte corpuri cereşti în condiţii potrivite, şi, ajunse pe Pământ, au găsit condiţii propice pentru a lua parte la un proces ce a avut ca rezultat ivirea primelor vieţuitoare. La capătul opus al spectrului, aripa radicală a simpatizanţilor acestei teorii susţine chiar varianta însămânţării intenţionate a Pământului cu germeni ai vieţii, de către o civilizaţie extraterestră mult mai avansată decât cea a pământenilor.
Dar, mai întâi avem motive să credem că în spaţiul de dincolo de atmosfera terestră ar exista viaţă, sau măcar molecule organice din cele care ar fi putut să stea la baza apariţiei vieţii pe Pământ?
Da, spun cercetătorii, şi aduc ca argumente câteva descoperiri care au făcut valva. Astfel, Dave Deamer, de la Universitatea din California, a analizat bucăţi dintr-un meteorit căzut în anul 1969 în apropierea localităţii Murchison din Australia. Savantul a anunţat că meteoritul conţinea aminoacizi (substanţele din care sunt alcătuite proteinele) şi acizi graşi (componente principale ale membranelor celulare la organismele terestre).
NASA a anunţat în repetate rânduri (1996, 1997, 1999, 2000, 2004…) că ar fi descoperit urme fosile ale existenţei unor microorganisme în roci provenite din spaţiul cosmic, unele dintre acestea de pe Marte, ceea ce explică interesul enorm pe care Agenţia Spaţială Americană îl arata în ultima vreme Planetei Roşii. Cercetările recente arată că viaţa a apărut rapid pe Pământ, curând (la câteva sute de milioane de ani) după formarea planetei (care ar fi avut loc acum circa 4,5 miliarde de ani); or, spun adepţii panspermiei, e imposibil ca lucrurile să fi mers atât de repede, să se fi trecut de la materia inertă la materia vie într-un timp atât de scurt, doar prin combinaţii întâmplătoare şi selecţie naturală. Mai plauzibil este ca Terra să fi primit din spaţiu ingredientele necesare, măcar "semipreparate", sub forma unor molecule organice complexe.
Altă întrebare: de unde ar putea proveni "germenii vieţii"? Cunoaştem câteva corpuri cereşti care, după cercetările de până acum, ar fi putut adăposti cândva forme de viaţă. După informaţiile culese de cele două rovere trimise de NASA, pe Marte ar fi existat cândva apă. Europa, unul dintre sateliţii lui Jupiter, pare a fi constituit în bună parte din apă lichidă. Titan, cel mai mare dintre sateliţii lui Saturn, e bogat în compuşi organici. Şi acestea sunt doar câteva din corpurile cereşti pe care e posibil să existe sau să fi existat viaţă. Sunt destul de aproape de noi şi au fost investigate. Când te gândeşti la miliardele de planete depărtate şi necunoscute, nu pare deloc imposibil ca de pe una dintre ele să fi pornit cele dintâi organisme sau măcar câteva molecule organice care, după o lungă odisee prin nemărginire, să fi nimerit, într-o bună zi, pe o planetă călduţă, ospitalieră, pe care, departe de a pieri, au prosperat şi au evoluat într-un chip uimitor.
La urma urmei, explicaţia venirii şi a devenirii noastre pe acest Pământ e cel mai mare dintre mistere, e enigma supremă. În măsura în care lucrurile neexplicate pot fi considerate miracole, ivirea vieţii e cel mai mare miracol - un miracol pe care încercăm totuşi să-l explicăm în termenii ştiinţei. Şi pe măsură ce avansăm, constatăm, la fiecare pas, că lucrurile sunt chiar mai miraculoase decât păreau la început.
Teorii asupra originii vieţii pe Pământ sunt multe, mai ales că diversele concepţii se îmbogăţesc, neîncetat, cu tot felul de variante. Fiecare proiect de cercetare aduce o variaţie, schimbă un amănunt şi creează, practic, o nouă teorie. În linii mari, toate pot fi clasificate în patru categorii. Creaţionismul, generaţia spontană, evoluţionismul şi panspermia sunt cei patru stâlpi pe care se sprijină vastul conglomerat al ipotezelor.
Teoriile creaţioniste au fost primele; sunt, aşadar, cele mai vechi şi sunt remarcabile prin persistenţa lor. Esenţa lor e binecunoscută: cineva sau ceva, o fiinţă sau o forţă supranaturală, a creat tot ceea ce există viu în natură. Fiecare cultură îşi are versiunea sa proprie; monoteiste sau politeiste, religiile lumii includ, ca elemente de bază, mituri legate de apariţia vieţii. Nenumărate poveşti despre timpurile mitice ale începuturilor presară istoria nescrisă şi închipuită a lumii, încrustate adânc în imaginarul colectiv şi în memoria popoarelor.
Teoria generaţiei spontane, care a persistat în paralel cu ideile creaţioniste ale ultimelor două milenii, e o altă veche "explicaţie" a unor lucruri care, mult timp, au fost inexplicabile, din cauza insuficientei dezvoltări a ştiinţei şi a tehnologiei.
Încă din Antichitate, apoi de-a lungul întregului Ev Mediu şi până la jumătatea secolului al XIX-lea, se credea că anumite forme de viaţă pot să apară "de la sine", în anumite condiţii. De obicei era vorba despre vieţuitoare nu prea îndrăgite şi despre condiţii nu prea... igienice. Adesea, condiţiile necesare pentru ca viaţa să apară... aşa, pur şi simplu, aveau legătură cu materiile organice în descompunere, cu putreziciunea, bălegarul şi alte mizerii. În orice caz, credinţa era foarte răspândită.
După secole de controverse, a fost nevoie, în cele din urmă, de geniul lui Pasteur ca să pună punct disputei. În 1859, Academia Franceză de Ştiinţă a pus la bătaie un premiu pentru cel mai bun experiment care să confirme sau să infirme ipoteza generaţiei spontane. Câştigătorul a fost Louis Pasteur, cu celebrele sale "flacoane cu gât de lebădă", în care a realizat un experiment ce arăta clar că, în materia organică, organismele vii nu apar în nici un caz de la sine, ci vin de undeva, iar dacă nu pot intra acolo, atunci acolo nu apare nimic viu şi gata! A fost un experiment strălucit, care a demonstrat atât falsitatea teoriei generaţiei spontane, cât şi faptul că microorganismele sunt peste tot - chiar şi aerul care ne înconjoară e plin de ele.
Ştiinţa, ca alternativă
Când creaţionismul se clatină şi teoria generaţiei spontane primeşte o lovitură mortală, ce le rămâne oamenilor care simţeau că dincolo de explicaţiile facile oferite de creaţionism există şi altceva, un univers ce trebuie şi merită explorat, nu doar acceptat cu uşurinţă? În zorii secolului XX, teoriile evoluţioniste aveau să umple acest gol. În istoria ştiinţelor, ipotezele "materialiste", evoluţioniste asupra originii vieţii pe Terra sunt printre cele mai de seamă creaţii umane ale tuturor timpurilor. În acelaşi timp rezultat şi punct de pornire a nenumărate strădanii ştiinţifice, ele stau şi azi la baza celor mai ample şi mai sofisticate cercetări din vastul câmp al biologiei.
În linii mari, ele susţin că materia vie ar fi evoluat din materia anorganică prin procese chimice, sub influenţa condiţiilor specifice existente pe Terra în perioadele corespunzătoare.
În anul 1953, faimosul experiment Urey-Miller (un amestec de gaze - cele presupuse a fi fost prezente în atmosfera Terrei la vremea când apăruse viaţa - şi apă a fost supus unor descărcări electrice cu tensiunea de 60.000 volţi) a confirmat unele teorii anterioare (Oparin, Haldane) şi a dovedit că din materia anorganică puteau să apară, în anumite condiţii, substanţe organice, molecule ale vieţii, care ar fi putut lua parte, ulterior, la procesele prebiotice care ar fi dus la apariţia lumii vii.
În acelaşi fantastic an 1953, care pare să fi fost un an de vârf pentru cercetările asupra misterelor vieţii, Watson şi Crick au descoperit structura moleculei de AND, celebrul dublu helix reprezentat pe mai toate coperţile cărţilor în care e vorba despre genetică. Descoperirea - epocală - a fost recompensată cu Premiul Nobel (Watson, Crick şi Wilkins, 1962) şi a inaugurat un nou câmp de cercetare: biologia moleculară.
Împreună cu noul domeniu al chimiei prebiotice, deschis de cercetările lui Miller şi Urey, biologia moleculară este unul dintre fronturile majore pe care se poartă la acesta ora bătălia ştiinţifică pentru descifrarea tainelor vieţii.
Laboratoare din întreaga lume desfăşoară programe de cercetare care, pornind de la de la ipoteza Oparin-Haldane - viaţa este produsul unei evoluţii chimice - încearcă să lumineze punctele obscure ale teoriei, găsind explicaţii pentru ceea ce este încă de neînţeles.
În special, rămâne încă nelămurită problema "marii treceri": cum s-a ajuns de la moleculele organice la primele celule? Ei bine, aici avem avem o problemă de tipul ce a fost mai întâi: oul sau găina? Iar răspunsurile sunt... tot ipoteze.
Două şcoli de gândire se confruntă, una susţinând că mai întâi au apărut acizii nucleici, sub forma unor catene de ARN, relativ scurte, care au coordonat formarea proteinelor; cealaltă, respingând ideea unor molecule "nude" de acizi nucleici, susţine că mai întâi trebuie să fi apărut un metabolism primitiv, într-o structură cât de cât asemănătoare cu o celulă, care ar fi oferit mediul propice apariţiei ulterioare a replicării ARN.
Cea dintâi dintre ipoteze - "la început au fost acizii nucleici - s-a dezvoltat sub forma aşa-numitei ipoteze a "lumii ARN". Potrivit acesteia, ar fi fost posibilă formarea spontană a unor catene scurte de ARN care ar fi fost capabile să-şi catalizeze propria replicare. Datele experimentale oferă câteva puncte de sprijin teoriei: ARN este capabil să se replice cu uşurinţă, să înmagazineze informaţie, dar şi să acţioneze ca o enzimă (numită ribozimă) pentru a cataliza replicarea. Totuşi, ARN este sensibil la acţiunea radiaţiilor ultraviolete, anumite componente ale sale sunt instabile etc…. sunt multe puncte slabe, care fac să se clatine această teorie. Teoria modernă a "lumii ARN" presupune că ar fi existat o moleculă mai simplă capabilă de autoreplicare; diversele ipoteze pe care se sprijină această teorie au fost testate prin experimente de laborator, dar, din păcate, nu au putut fi găsite sedimente geologice atât de vechi care să poarte dovezi credibile a ceea ce s-a întâmplat acum 3,8 miliarde de ani.
În cealaltă tabără - a adepţilor ideii că mai întâi a apărut metabolismul - circulă numeroase modele teoretice care încearcă să explice formarea primelor incinte închise (asemenea celulelor înconjurate de membrană) în care s-au putut desfăşura reacţii chimice - un fel de metabolism primitiv. Unul dintre ele, teoria bulelor, aduce în minte imaginea valurilor care, lovindu-se de ţărm, produc o spumă alcătuită din nenumărate bule. Ar fi fost posibil ca substanţele organice din apă să fi fost concentrate la ţărm în acest mod. Iar unele dintre aceste substanţe - cele lipidice - pot forma spontan, datorită structurii speciale a moleculelor lor, un strat dublu în jurul unei bule de apă cu substanţe organice - şi iată o primă schiţă a membranei fosfolipidice bistratificate a celulelor. Adăugarea unei substanţe proteice ar fi crescut stabilitatea şi rezistenţa acestei membrane.
De o jumătate de secol, biologii evoluţionişti din diferite şcoli de gândire continua să lucreze asupra acestor teorii, criticând deficienţele unora, realizând experimente care confirmă sau infirma anumite ipoteze, tendinţa fiind, la ora actuală, crearea unor modele hibride. Întrucât fiecare teorie are punctele ei slabe - amănunte încă neexplicate, datorită lipsei dovezilor obiective - cercetătorii încearcă să îmbine părţile tari, luând, din mai multe teorii, ceea ce poate fi argumentat ştiinţific şi creând, astfel, modele combinate.
Viaţa să fi venit, totuşi, din cer?
În fata dificultăţii de a demonstra, deocamdată, în mod indubitabil, faptul că viaţa pe Pământ este produsul unei evoluţii chimice, nu e de mirare că apar explicaţii alternative, care reprezintă un fel de "scurtătură". Dacă începutul n-a avut loc pe Pământ? Dacă viaţa ne-a sosit oarecum "de-a gata", în chipul unor forme primitive, dar înzestrate cu tot ceea ce le trebuia pentru a metaboliza resursele mediului, pentru a se autoreproduce, într-un cuvânt pentru a fi considerate vii?
Termenul de panspermie şi teoria însămânţării Pământului cu germeni extratereştri nu sunt ceva nou. Ambele sunt creaţia filosofului grec Anaxagoras, care, ca toţi contemporanii săi, credea că a crea viaţă din materia neînsufleţită era un privilegiu al zeilor. De aceea, susţinea el, viaţa n-ar fi putut ajunge pe Pământ decât venind de undeva de departe, dintr-un spaţiu locuit de divinităţile creatoare. După cum se vede, panspermia lui Anaxagoras ţinea şi de o concepţie creaţionistă, iar dacă astăzi termenul a fost păstrat, înţelesul sau e totuşi diferit de cel din Antichitatea greacă.
Adepţii moderni ai panspermiei (numită, cu un termen mai actual, exogeneză) considera că viaţa a apărut pe Terra datorită unor forme precursoare transportate de meteoriţi sau de praful cosmic. Moderaţii susţin că e posibil că nu ne fi venit de-a gata nişte vieţuitoare - de pildă, organisme unicelulare primitive -, ci doar anumite molecule organice care stau la baza materiei vii; acestea ar fi putut apărea pe alte corpuri cereşti în condiţii potrivite, şi, ajunse pe Pământ, au găsit condiţii propice pentru a lua parte la un proces ce a avut ca rezultat ivirea primelor vieţuitoare. La capătul opus al spectrului, aripa radicală a simpatizanţilor acestei teorii susţine chiar varianta însămânţării intenţionate a Pământului cu germeni ai vieţii, de către o civilizaţie extraterestră mult mai avansată decât cea a pământenilor.
Dar, mai întâi avem motive să credem că în spaţiul de dincolo de atmosfera terestră ar exista viaţă, sau măcar molecule organice din cele care ar fi putut să stea la baza apariţiei vieţii pe Pământ?
Da, spun cercetătorii, şi aduc ca argumente câteva descoperiri care au făcut valva. Astfel, Dave Deamer, de la Universitatea din California, a analizat bucăţi dintr-un meteorit căzut în anul 1969 în apropierea localităţii Murchison din Australia. Savantul a anunţat că meteoritul conţinea aminoacizi (substanţele din care sunt alcătuite proteinele) şi acizi graşi (componente principale ale membranelor celulare la organismele terestre).
NASA a anunţat în repetate rânduri (1996, 1997, 1999, 2000, 2004…) că ar fi descoperit urme fosile ale existenţei unor microorganisme în roci provenite din spaţiul cosmic, unele dintre acestea de pe Marte, ceea ce explică interesul enorm pe care Agenţia Spaţială Americană îl arata în ultima vreme Planetei Roşii. Cercetările recente arată că viaţa a apărut rapid pe Pământ, curând (la câteva sute de milioane de ani) după formarea planetei (care ar fi avut loc acum circa 4,5 miliarde de ani); or, spun adepţii panspermiei, e imposibil ca lucrurile să fi mers atât de repede, să se fi trecut de la materia inertă la materia vie într-un timp atât de scurt, doar prin combinaţii întâmplătoare şi selecţie naturală. Mai plauzibil este ca Terra să fi primit din spaţiu ingredientele necesare, măcar "semipreparate", sub forma unor molecule organice complexe.
Altă întrebare: de unde ar putea proveni "germenii vieţii"? Cunoaştem câteva corpuri cereşti care, după cercetările de până acum, ar fi putut adăposti cândva forme de viaţă. După informaţiile culese de cele două rovere trimise de NASA, pe Marte ar fi existat cândva apă. Europa, unul dintre sateliţii lui Jupiter, pare a fi constituit în bună parte din apă lichidă. Titan, cel mai mare dintre sateliţii lui Saturn, e bogat în compuşi organici. Şi acestea sunt doar câteva din corpurile cereşti pe care e posibil să existe sau să fi existat viaţă. Sunt destul de aproape de noi şi au fost investigate. Când te gândeşti la miliardele de planete depărtate şi necunoscute, nu pare deloc imposibil ca de pe una dintre ele să fi pornit cele dintâi organisme sau măcar câteva molecule organice care, după o lungă odisee prin nemărginire, să fi nimerit, într-o bună zi, pe o planetă călduţă, ospitalieră, pe care, departe de a pieri, au prosperat şi au evoluat într-un chip uimitor.
