Societatea omenească, de-a lungul timpului a observat trecerea timpului prin succesiunea unor fenomene naturale: răsăritul şi apusul soarelui, ziua urmată de noapte, succesiunea anotimpurilor. Ulterior, în antichitate, pe baza unor calcule matematice şi a măsurătorilor astronomice s-a ajuns la două sisteme de ţinere a evidenţei timpului: astronomic şi civil. În ambele situaţii s-au avut în vedere mişcările de revoluţie ale Pământului, Lunii şi Soarelui (Pământul se roteşte în jurul axei sale, Luna în jurul Pământului şi apoi amândouă astrele în jurul Soarelui).
După o îndelungată şi atentă observare a periodicităţii fenomenelor de pe bolta cerului, oamenii au reuşit să alcătuiască diferite sisteme de măsurare a timpului şi de împărţire a lui în ani, luni, săptămâni, zile, ore.
Anul reprezintă durata de timp în care Pământul se mişcă în jurul Soarelui, care este egală cu 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 46 secunde. Acesta este anul tropic sau solar. Anul sideral reprezintă timpul în care astrele plecând de la un punct fix pe bolta cerească revin la el (365 de zile, 6 ore, 9 minute şi 9 secunde). Datorită acestei fragmentări a anului tropic, în viaţa curentă s-a folosit un an cu un număr întreg de zile şi care se numeşte an civil sau calendaristic.
Luna este perioada de timp cât durează o rotaţie a astrului în jurul Pământului: 29 de zile, 12 ore, 44 minute şi 3 secunde, aproximativ 29 zile şi jumătate. În această mişcare se disting patru faze: lună nouă, primul pătrar, lună plină, ultimul pătrar. Luna lunară fiind un interval de timp cu fracţiuni anticii au socotit-o la începutul lunii civile. Ulterior nu mai corespundea cu apariţia lunii noi pe cer şi atunci au socotit-o de 30 de zile. S-a ajuns din nou la neconcordanţe. Pentru soluţionare s-a trecut la un calendar lunar, în care unei luni de 29 de zile îi succeda una de 30 de zile. Se menţinea această alternanţă celor 12 luni ale anului care era de 354 sau 355 de zile.
Săptămâna este unitatea de măsurat timpul, egală cu numărul nopţilor scurse între două faze consecutive ale astrului lunar şi aproximativ echivalentă cu un pătrat lunar. Într-un an solar de 365 de zile sunt 12 luni lunare şi 52 de săptămâni.
Ziua reprezintă intervalul de timp scurs între două răsărituri de soare. În antichitate începutul zilei a variat. Astfel egiptenii, chinezii, romanii, o anumită perioadă de timp au considerat începutul zilei la miezul nopţii; babilonienii socoteau că ziua începe la răsăritul soarelui; arabii, evreii şi grecii considerau că ziua începe la apusul soarelui. În timp s-a mai observat că ziua nu este egală cu noaptea decât în anumite momente şi că diferenţa dintre ele creşte şi descreşte după reguli precise. Apoi, egiptenii, babilonienii, chinezii au împărţit ziua în unităţi de timp şi mai scurte. S-a avut în vedere partea luminoasă a zilei care a fost împărţită în şase părţi egale. Romanii au împărţit acest interval în 24 de părţi egale, pe care le-au numit ''horae'' (ore).
Calendarul reprezintă totalitatea regulilor ce servesc la fixarea măsurii timpului în diferite sisteme cronologice. Denumirea de "calendar" vine de la cuvântul latinesc "calendae", care înseamnă "a chema", "a anunţa" (la romani apariţia pe cer a lunii noi, în prima zi a lunii, era anunţată publicului de către preoţi).
Calendarul solar, cel mai vechi cunoscut, se bazează pe mişcarea aparentă a Soarelui şi a fost folosit prima dată de egipteni în anul 4241 î.Hr. El cuprindea 12 luni de câte 30 de zile plus 5 zile care se adăugau la sfârşitul anului (se numeau epagomene), deci 365 zile. Lunile aveau denumiri după zeităţile cărora le erau dedicate. Fiecare lună de 30 de zile era împărţită în trei săptămâni mari de câte 10 zile şi 6 săptămâni mici de câte 5 zile. Anul începea cu ziua întâi a lunii. Acest calendar nu lua în calcul fracţiunea de 6 ore din durata anului solar, astfel încât în 4 ani se crea o diferenţă de o zi.
Calendarul lunaro-solar are la bază mişcarea de revoluţie a lunii şi mişcarea aparentă a Soarelui şi are drept principiu ca întâia zi a fiecărei luni lunare să coincidă cu apariţia lunii noi, dar, în acelaşi timp, şi fenomenele anului solar să cadă în aceleaşi luni. A fost folosit de foarte multe popoare ale antichităţii: babilonienii, chinezii, evreii, grecii, indienii, romanii etc. Are 12 luni care variază între 28 şi 31 zile.
Calendarul lunar se bazează pe fazele lunii şi este străin de mişcarea aparentă a Soarelui. A fost folosit de arabi şi de popoarele de religie musulmană. A fost creat în Babilon la jumătatea mileniului III î.Hr. Anul avea 12 luni, respectiv 354 zile; lunile alternau 29 cu 30 de zile. Luna era împărţită în patru săptămâni. Începutul fiecărei luni, coincidea în general, cu apariţia pe cer a lunii noi.
În Grecia la începutul mileniului I î.Hr. se folosea calendarul lunaro-solar, fiecare provincie având propriul calendar, dar se bazau pe câteva principii generale comune. Anul începea cu luna solstiţiului de vară şi avea 12 luni. Periodic se introducea a 13-a lună (fie la mijloc, fie la sfârşitul anului). Grecii nu au cunoscut săptămâna, au împrumutat-o de la evrei. Unele zile ale săptămânii erau indicate prin numere, altele purtau diferite denumiri.
Cât priveşte calendarul roman, nu s-au păstrat date precise privind naşterea acestuia. Se pare că de la mijlocul sec. VIII î. Hr. romanii au folosit un ciclu care avea 10 luni şi 30 de zile. Apoi lunile au căpătat şi un nume. Prima lună a anului a fost numită Martius în cinstea zeului Marte; a doua aprilie, de la cuvântul lat. aperio, ire = a deschide, deoarece în aprilie se deschid mugurii plantelor. În sec. VII î.Hr. s-au adăugat încă 2 luni: ianuarie în amintirea zeului Janus (zeul timpului) şi februarie (lat. februaris, onis = purificare, curăţire) — legat de ritualul curăţirii ce se făcea anual la 15 februarie. Această lună era închinată zeului împărăţiei subpământene Februs.
În anul 46 î.Hr. la iniţiativa lui Iulius Caesar s-a trecut la alcătuirea unui nou calendar. Grupul de astronomi din Alexandria a lucrat sub conducerea lui Sosigene reuşind să alcătuiască un nou calendar, la baza căruia se afla mişcarea Soarelui timp de 1 an. Anul era stabilit la 365 zile, astfel într-un ciclu erau 3 ani de 365 zile şi un al patrulea de 366 de zile numit an bisect. Anul a fost împărţit în 12 luni cu denumirile anterioare. Sosigene a stabilit ca prima lună a anului este ianuarie. Lunile impare aveau 31 de zile, iar cele pare 30 zile. Luna februarie avea 29 de zile. Ziua suplimentară ce trebuia adăugată la fiecare 4 ani se intercala între 23 şi 24 februarie. În anul reformei s-au adăugat 2 luni de 33 şi 34 zile, anul respectiv având 15 luni = 445 zile, şi s-a numit anul confuziunii (annus confusionis; confusio, onis — amestecare, contopire).
Calendarul pe stil vechi şi cel gregorian
Noul calendar Iulian (''stilul vechi'') a intrat în vigoare la 1 ianuarie 45 î. Hr. El s-a remarcat prin simplitatea sa. Datorită faptului că anul iulian era mai mare decât anul tropic, la intervalul de 128 de ani rămânea în urmă cu o zi. Astfel în timp punerea în concordanţă anului calendaristic cu cel tropic a devenit deosebit de stringentă.
În a 2-a jumătate a sec. al XVI-lea, papa Grigore al XIII-lea (1572-1585) a hotărât reforma calendarului iulian, desemnând o comisie de astronomi şi teologi care să lucreze în acest sens. Dintre toate proiectele de reformă studiate de comisia respectivă, în final s-a hotărât adoptarea proiectului propus de astronomul italian Luigi Lilio, profesor de medicină la Universitatea din Perugia. La 24 februarie 1582, Papa Grigore al XIII-lea a emis bula în care se hotăra ca numărătoarea zilelor să fie decalată cu zece zile înainte, cu respectarea succesiunii zilelor săptămânii. În acest sens, ziua imediat următoare celei de joi 4 octombrie a devenit vineri 15 octombrie 1582.
Totuşi, anul gregorian a rămas mai lung decât anul tropic solar cu aproximativ 24 secunde, ceea ce a determinat în cca 3500 de ani a unei diferenţe de o zi. Noul calendar a fost numit, în memoria Papei Grigore al XIII-lea, gregorian. Ulterior se va folosi numele de ''stilul nou''.
Acest calendar a fost introdus treptat în diferite ţări europene, începând cu cele catolice: Italia, Spania, Portugalia (chiar din 1582); apoi de Franţa, Germania catolică (1583); Austria, Boemia, canoanele elveţiene (1584). În ţările care adoptaseră reforma, calendarul gregorian a pătruns după 1700: Germania, Danemarca, Norvegia; Anglia (1752); Suedia (1753).
România, una dintre ultimele ţări europene care au adoptat calendarul gregorian
După înfăptuirea Marii Uniri, a apărut problema unificării stilului calendaristic, întrucât stilurile practicate în diferitele provincii istorice erau şi ele diferite. Transilvania şi Bucovina foloseau deja calendarul gregorian, în timp ce în Regat se folosea stilul vechi. Necesitatea reformei calendarului era una de ordin intern şi extern, de consolidare şi modernizare a noului stat unitar. Alinierea la standardele europene era considerată o condiţie a progresului şi modernizării, în contextul în care, pe plan internaţional, se căutau soluţii pentru unificarea diferitelor unităţi de măsură. Aşadar trecerea la stilul nou s-a făcut în anul 1919, data de 1 aprilie devenind oficial data de 14 aprilie.
Pentru a obţine data corespunzătoare stilului nou, la data în stilul vechi se adaugă: 10 zile pentru intervalul 4 octombrie 1582 — 28 februarie 1700; 11 zile pentru intervalul 1 martie 1700 — 28 februarie 1800; 12 zile pentru intervalul 1 martie 1800 — 28 februarie 1900; 13 zile pentru intervalul 1 martie 1900 — 1 octombrie 1924.
