Gheorghe Preda este regizorul român neconvenţional care cu fiecare idee pusă în practică, stârneşte reacţii, critici, ecouri… S-a născut la Moeciu, în judeţul Braşov şi în copilărie s-a bucurat de compania animalelor de acolo. După ce a obţinut licenţa la Academia de Teatru şi Film a făcut un master în Cinema şi Audiovizual la Sorbona. Reacţiile născute de filmul "Îngerul necesar" la Bucureşti şi Cluj, în primul rând, au fost catologate de tânărul regizor ca un coşmar. S-au scris pagini întregi, criticii nu l-au iertat datorită curajului de a face filme româneşti în altă manieră decât cea cunoscută până acum. Da, îţi trebuie foarte mult curaj să te împotriveşti curentului, să faci un film care să nu cadă în capcana realismului pur românesc, de care, chiar şi românii cei mai naţionalişti, s-au cam săturat…
Reporter: "Îngerul necesar" este un film în care predomină decorurile alb-negru (n.r. completează regizorul: şi alb în alb). Cum a venit decizia de a alege aceste două culori? Vă consideraţi un regizor al contrastelor?
Gheorghe Preda: Sunt eu foarte pasionat de arta contemporană şi de fotografie şi aveam de mult preocuparea asta să filmez ceva alb în alb dar să filmez în color. A venit de la sine, aşa cumva, şi la un moment dat pentru că noi am angajat tot felul de pensionari care erau scenografi şi care nu-şi făceau treaba şi care nu înţelegeau nimic, am făcut eu scenografia. O chestie care a fost destul de complicată pentru că la un moment dat nu mai ai timp să te ocupi de actori şi de operatori, trebuie să cauţi mese şi scaune să le pui în decor. Dar, în continuare, mi se pare că e potrivit cu povestea. Este, de fapt, un personaj care trăieşte într-o sterilitate absolută, într-o farmacie absolută. Şi de aici a venit această idee că trebuie să fie totul alb în jur. Şi spart albul acesta cu diverse opere de artă contemporană "cam negre".
R: Aţi studiat şi în Franţa, aţi făcut masterul acolo. Cum şi-a pus amprenta şcoala franceză de film asupra carierei dumneavoastră?
G.P.: Nu ştiu cât şi-a pus amprenta şcoala franceză pentru că masterul a fost pur teoretic. Numai că dacă studiezi la o Universitate care are o Bibliotecă de 3 milioane de cărţi la raft, ai ocazia să vezi ce se poartă în materie de artă contemporană. Pentru mine e fundamentală chestia asta pentru că toată lumea se enervează la un moment dat când discutăm despre stilul filmului. Povestea contează aparent, paradoxal, mai puţintel. Pentru că eu tot timpul spun: trebuie să fie în stilul acela sau trebuie să fie în stilul acela…De exemplu acum pregătim un film pentru C.N.C. care trebuie să fie neapărat în alb-negru, peliculă alb-negru şi bineînţeles că am ajuns la exasperare cu producătoarea care tot întreabă: dar de ce trebuie să fie în alb-negru. Şi eu tot încerc să îi explic că povestea vine, până la urmă, după stil. Toată lumea face în modul normal. Adică, lumea zice: fac o poveste şi pe urmă văd eu în ce stil o fac. Pentru mine contează foarte mult stilul acesta, pentru că mie mi se pare totuşi că filmul e o artă vizuală în primul rând, nu o artă narativă în primul rând. Şi mai zicea Francis Ford Coppola o treabă foarte simpatică, că de fapt el nu înţelege filmele astea în care se vorbeşte mult, unde dacă ai scoate dialogul, n-ar rămâne nimic. Şi nu înţeleg nici eu faza asta. Nu înţeleg de ce ar trebui să filmez două personaje care stau de vorbă jumătate de oră. E o pierdere de timp. Mai bine să filmăm două personaje care fac ceva în jumătatea aia de oră. Şi, mă gândesc, că aflu mult mai mult despre ele şi despre societate… Deci influenţa a fost că am avut ocazia să pun mâna pe un câmp cultural foarte vast şi să văd şi eu cum e într-o ţară civilizată. Că trăind numai în ţărişoara noastră, ai senzaţia că acesta-i universul, dar nu e deloc…
R: Sunteţi şi profesor…Cum vă înţelegeţi cu studenţii?
G.P.: 14 ani am ţinut Curs de Actorie de Film la UNATC. Şi de 2 ani s-a terminat finanţarea pentru cursul acesta iar acum predau regie la Hyperion, ca şi domnul Cărmăzan. Ne înţelegem bine pentru că e aşa un amestec de libertate şi de rigoare. Eu, care sunt un colecţionar de filme, ştiu cam ce se întâmplă prin peisajul contemporan al filmului. Drept urmare le dau studenţilor să vadă tot felul de filme. Mai departe ei vor intra într-un labirint, într-un hăţiş, ţine de fiecare cum se descurcă.
R: Aţi făcut recent scurtmetrajul "Vaca finlandeză". De ce "finlandeză" şi nu "Vaca din Carpaţi" sau altfel….?
G.P.: Se cheamă "Vaca finlandeză" nu pentru că ar fi o rasă de vaci finlandeze, ci pentru că vaca finlandeză mi s-a părut un titlu haios. O cheamă Cecilia pe ea şi a fost luată de la ferma Carmolimp din Ucea de Jos, Braşov. Povestea ei a fost inspirată de un artist spaniol care a lăsat să moară un câine, de foame, într-o Galerie din Spania. Şi eu mi-am imaginat ce s-ar întâmpla dacă omul ar veni în România şi ar cumpăra o vacă pe care să o folosească aşa şi să o pună sub un candelabru uriaş într-o Galerie de Artă. Ea nu are stilul din "Îngerul necesar" deloc, este foarte barocă. Am filmat la studiourile Media Pro într-o chromă verde pe care o facem la efecte speciale să arate a beton neprelucrat. Am avut şi un candelabru care a costat 8.000 de euro, de fapt a fost închiriat. Iar producătorul era foarte grijuliu să nu cadă candelabru pe vacă, nu că i s-ar fi întâmplat ceva vacii, dar candelabru era cam scump…Şi acolo am experimentat altceva, cam cum e conflictul acesta vizual în spaţiile astea muzeale şi artistice declarate şi spaţiile umane care sunt la o fermă la Râşnov filmate şi care trebuie să arate mai flamand. La origine, a fost un scurtmetraj care a luat finanţare anul trecut la C.N.C. Şi între timp eu am scris alte trei poveşti cu care vom aplica la C.N.C. acum, în august. Şi dacă obţinem finanţare ar ieşi un film de lungmetraj numit "Animale", cu patru poveşti despre animale. Celelalte animale sunt: un cal, un câine şi un păun. Cecilia are cont şi pe Facebook şi 450 de prieteni, institute culturale, domni, doamne, ziarişti şi a povestit cum a filmat cu mine …
