Păstârnacul a fost introdus în cultură, încă din perioada antică, fiind folosit de greci şi de romani atât în alimentaţie, cât şi ca tratament în diferite afecţiuni. Ca şi morcovul, îşi are originile în Eurasia. În Evul Mediu, înainte să devină cartofii celebri, păstârnacul era o legumă cultivată în mod obişnuit.
La noi, este cunoscut din vremuri îndepărtate şi se cultivă alături de celelalte rădăcinoase.
Păstârnacul (lat. Pastinaca sativa) este o plantă bianuală, care formează în primul an de cultură partea comestibilă (rădăcina) şi rozeta de frunze, iar în anul al doilea îşi dezvoltă tulpina floriferă.
Pulpa, de culoare albă sau alb-gălbuie, suculentă şi cu aromă specifică, este folosită pentru consum, drept condiment la prepararea mâncărurilor, deoarece este foarte aromată şi bogată în vitaminele din grupul B, provitamina A, vitamina C, vitamina K, vitamina E, săruri minerale precum potasiu, fosfor şi hidraţi de carbon, proteine, fibre alimentare. Deşi în cantităţi mici, păstârnacul conţine calciu, fier, mangan, seleniu şi zinc.
În scop terapeutic se folosesc părţile aeriene ale plantei, rădăcina şi fructele.
Este diuretic, de aceea, se recomandă în cazuri de hidropizie, calmează durerile bolnavului de colici renale şi hepatice. Este folosit în combinaţie cu sucul de morcovi şi pătrunjel în tratamentul colicilor hepato-biliare. Uleiurile volatile conţinute în Pastinaca sativa ajută la digestie, calmează durerile de stomac şi se pare că au efect şi în combaterea bolilor de rinichi. Ceaiul de seminţe ajută digestia dificilă şi stimulează rinichii şi vezica urinară.
Se recomandă în curele de slăbit şi pentru cei ce reţin apă, contra anemiei şi asteniei, cât şi persoanelor aflate în perioada de convalescenţă, datorită proprietăţilor sale nutritive.
Are proprietăţi depurative, curăţă sângele, fiind un excelent drenor al ficatului şi rinichilor, tonic pentru inimă şi plămâni. Sucul preparat din rădăcină de păstârnac reglează digestia, măreşte apetitul, are acţiune expectorantă, analgezică, tonifiantă, este indicat în tratamentul afecţiunilor cardiace şi în nevroze.
Proprietăţile curative ale păstârnacului sunt recunoscute şi de medicina alopată. Din rădăcinile de păstârnac se prepară pastinatin şi beroxan. Primul preparat are acţiune spasmolitică şi este folosit la tratarea anghinei pectorale, a nevrozelor cardiace, a afecţiunilor tractului gastrointestinal şi ale căilor biliare. Beroxanul, în asociere cu alte preparate, este recomandat în cazurile unor boli de piele cum ar fi vitiligo.
Este antioxidant şi ajută la eliminarea toxinelor din organism şi reglează ciclul menstrual. Este folosit şi ca afrodiziac.
Este foarte eficient în tratamentul reumatismelor de toate tipurile, sub formă de suc sau chiar în mâncăruri.
Datorită cantităţii de potasiu pe care o conţine, în mâncărurile în care păstârnacul este folosit, nu mai este necesar adaosul de sare.
Diabeticilor le este restricţionată cantitatea de morcovi pe care o pot mânca, pentru că aceştia conţin multe glucide, dar pot fi înlocuiţi cu păstârnac.
Amidonul din păstârnac se transformă în zaharuri atunci când este expus temperaturilor joase. Astfel că păstârnacul recoltat iarna este mai dulce decât cel de toamnă.
Deşi sunt gustoşi cruzi, în general se consumă gătiţi, fie fierţi pe aburi, copţi sau folosiţi în preparate (fripturi, supe etc). Cel mai gustos este copt, având o aromă puternică.
Păstârnacul copt este unul dintre preparate tradiţionale puse pe masa de Crăciun în anumite zone englezeşti.
Această legumă nu este utilizată doar în alimentaţia oamenilor. Este, de asemenea, o cultură furajeră valoroasă, carnea animalelor hrănite cu păstârnac, se pare că îi păstrează aroma.
