Un nou caz, emoţionant, relatat de Constantin Truş (foto), Medic Primar Chirurgie Generală la Spitalul Judeţean Galaţi.
"Luaţi un loc mai la umbră, luaţi-vă ceva răcoritor de băut şi haideţi să pornim pe drumul unei amintiri despre lupta grea dată de un om, un veritabil campion, cu un adversar perfid şi tăcut - diabetul de tip doi.
Dacă odată era ceva rar să întâlneşti un diabetic de tip doi, astăzi ne confruntăm cu o frecvenţă crescută a cazurilor, iar acest asasin tăcut este înfiorător de distructiv pentru organismul uman. Alimentele ultra procesate, zahărul rafinat care se află din belşug în alimente şi băuturi, stresul, sedentarismul sunt doar o parte a factorilor care duc la dezechilibre majore şi implicit la boli.
Diabetul se instalează în linişte, fără dureri, fără simptome şi de multe ori, chiar dacă este descoperit, oamenii tind să-l ignore sau să nu-l ia în serios. Anii trec, aparent nu se întâmplă nimic, dar asaltul constant asupra organismului este groaznic şi urmările… devastatoare.
Astăzi am să vă povestesc despre cazul unui pacient care a făcut aceleaşi greşeli: diagnosticat cu diabet de tip doi în urmă cu mai bine de zece ani, a decis că viaţa este pustie fără prăjeli, grăsimi gustoase sau fără un păhărel sau două de licoare bahică. Nimic exagerat pentru un om sănătos, dar el, deşi avea aproape doi metri înălţime şi bătea la nord de suta de kilograme, nu era deloc sănătos. Diabetul era deja declanşat şi lucra… în tăcere. Dacă mai adăugăm şi faptul că profesia respectivului pacient era de şofer profesionist şi mersul pe jos devenise deja o noţiune străină… reţeta pentru complicaţii majore era completă.
A venit la control pentru o mică rană infectată la degetul mare al piciorului stâng, deranjat mai mult de faptul că nu se vindeca.
Am insistat să facă un ecodoppler vascular, să aflăm mai mult despre stadiul evolutiv al stenozelor arteriale diabetice, iar când am văzut rezultatul, am discutat cu un coleg chirurg vascularist… Punctul în care se mai putea face revascularizarea era depăşit, stenozele arteriale fiind extinse şi etajate. Mica rană de la picior, din păcate, era doar vârful icebergului… distrugerea vaselor de sânge se extinsese în toată laba piciorului.
I-am dat vestea pacientului şi deşi acesta refuza să creadă, am trecut la administrarea unui tratament intensiv cu vasodilatatoare şi cu antibiotice pentru a elimina infecţia şi pentru a permite totodată sângelui să circule.
Şansele de reuşită erau mici, luând în considerare distrugerea groaznică făcută de diabet, dar am sperat că poate vom salva piciorul.
Din păcate, venise la control prea târziu… toate eforturile noastre au dus doar la o întârziere a deznodământului. Piciorul trebuia amputat.
Am discutat cu pacientul şi trecând peste protestele sale, i-am spus ce urma să se întâmple dacă mai aşteaptă mult: gangrena se va extinde, va afecta treptat şi repede tot piciorul. După ce îi va fi afectat tot piciorul… îi va lua viaţa.
Este greu să dai astfel de veşti, în special când ai încercat să salvezi, dar hotărârea finală este a pacientului.
Nu voi intra în detaliile operaţiei de amputare, nu are rost, dar am reuşit să-i salvez o parte din picior, sub genunchi, lucru care deşi nu pare mult, face o diferenţă imensă în protezarea ulterioară.
Da, este dificil de acceptat că aceste lucruri triste se întâmplă, dar se întâmplă din păcate prea des.
În acest caz, pierderea pe care a suferit-o pacientul era dublă: îşi pierduse piciorul stâng până aproape de genunchi şi totodată şi locul de muncă (era şofer profesionist, după cum spuneam).
Am fost alături de el cât de mult am putut pentru a-l ajuta să treacă peste această încercare grea a vieţii, dar orice îi spuneam părea că alunecă pe lângă el… depresia, deznădejdea, dezastrul personal erau imense. După şase luni, piciorul era protezat şi încet, încet, cu dinţii strânşi şi încruntat, se străduia din răsputeri să-şi recapete mobilitatea.
I-am văzut expresia feţei când îi vorbeam, o grimasă de repulsie, de resentiment, poate chiar de ură. Pentru el, eram doctorul care-i amputase piciorul şi care-i aruncase viaţa în suferinţă şi haos… eu eram de vină pentru toată suferinţa sa. Nu avea sens să susţin contrariul sau să-i spun că i-am salvat viaţa.
Avea nevoie să găsească un vinovat pentru starea în care se afla, aşa că l-am lăsat să mă urască. Ştiam că am făcut tot ce se putea în situaţia dată şi câteodată… este de ajuns.
Timpul a trecut, rutina mea a rămas neschimbată… casă, spital, operaţii, cazuri simple, cazuri complicate şi… Beep! Beep!
Eram în maşină, la semafor şi cineva mă claxona de zor. M-am uitat cu atenţie, dar nu-l incomodam cu nimic, aşa câ mi-am văzut de gândurile mele.
Beeeeeep! Beeeeeep! Şoferul respectiv insista, aşa că m-am uitat mai atent la el, aşteptându-mă să văd un şofer nervos din ceva motive, dar… surpriză.
Pacientul despre care vă povesteam îmi făcea voios semne cu mâna, zâmbind cu gura până la urechi. L-am salutat şi i-am zâmbit la rândul meu, bucuros să-l văd atât de euforic.
Aparent, aveam acelaşi drum către spital, el pentru control periodic, eu să-mi încep activitatea.
Ne-am întâlnit în curtea spitalului şi am stat puţin de vorbă. Mi-a povestit de starea depresivă pe care o traversase, că se pensionase şi că se retrăsese în comuna natală. Se apucase de crescut animale şi în scurt timp a avut un succes extraordinar.
Refuzase să se lase doborât de suferinţă şi s-a apucat de muncă, aşa cum a putut, cu piciorul protezat. Mi-a spus că este mândru de ferma lui şi că o duce bine, având o viaţă împlinită.
Mi-a mulţumit că m-am ocupat de el şi că după operaţie l-am susţinut inclusiv moral, spunându-i de nenumărate ori că îşi poate recupera viaţa de dinainte.
M-am bucurat enorm să aud că este bine şi că a găsit o cale extraodinară de a merge mai departe spre o viaţă de succes.
“Şi… diabetul? Ai avut grijă, sper la dietă şi tratament?”, l-am întrebat.
“Este în remisie, am avut grijă şi cu dieta, dar şi cu medicamentele… sunt bine. A fost greu, dar sunt bine!”, mi-a răspuns el zâmbind.
“Aşa! Ai spirit de campion, ţine-o tot aşa!”, i-am spus şi am plecat cu un mare zâmbet pe faţă să-mi încep ziua.
În încheiere aş vrea să vă spun în primul rând să aveţi grijă de voi. Zi de zi… acest îndemn nu are dată de expirare.
Mâncaţi sănătos, faceţi sport şi/sau mergeţi pe jos, căutaţi liniştea acolo unde se poate… o minte sănătoasă într-un corp sănătos este cea mai de preţ avere.
Multă sănătate vă doresc!", povesteşte medicul chirurg Constantin Truş.
Articole similare: Caz neobişnuit la Spitalul Judeţean Galaţi: Readus la viaţă de medici şi dragostea pentru copii
