Laurisme sau arta de a deveni autorul propriei vieți

La Clubul de Filosofie Socratic Jam din Galați, jurnalul personal devine prilej de reflecție asupra sinelui, a sincerității și a felului în care cuvintele ne modelează identitatea. Între Montaigne, stoicism și cultura rețelelor sociale, participanții au descoperit că uneori scriem pentru a ne înțelege, alteori pentru a deveni ceea ce încă nu știm că suntem.

Filosofia coboară din cărți și din sălile de curs pentru a se întâlni cu oamenii, cu experiențele lor cotidiene și cu întrebările care nu-și găsesc întotdeauna răspunsul în manuale. La Galați, Clubul de Filosofie Socratic Jam propune tocmai această întâlnire neconvențională dintre reflecția filosofică și viața de zi cu zi. Inspirat de atmosfera liberă a unui „jam session” muzical, clubul aduce împreună idei, experiențe și oameni care improvizează intelectual, fără rigiditatea unei lecții și fără pretenția unor răspunsuri definitive.

Inițiativa profesorilor Liviu Cocei și Ion Cordoneanu, cadre didactice ale Facultății de Istorie, Filosofie și Teologie din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați, pornește de la convingerea că filosofia nu trebuie să rămână captivă între copertele cărților sau în spațiul universitar. Ea poate deveni un exercițiu de luciditate, un instrument de orientare și o formă de dialog accesibilă tuturor celor curioși să se înțeleagă mai bine.

În această atmosferă deschisă, în care profesorii renunță la prestigiul distant al catedrei pentru a deveni parteneri de conversație, cea de-a patra ediție a clubului a adus în prim-plan o temă familiară și, totuși, surprinzător de complexă: scrisul despre sine și rolul jurnalului în modelarea propriei vieți.

De la Montaigne la „laurisme”: scrisul ca exercițiu al sinelui

Intitulată „Laurisme”, întâlnirea desfășurată sâmbătă, 24 octombrie 2026, la Restaurantul ZARIF, a avut-o ca invitată pe Laura Munteanu, autoarea unor texte confesive reunite sub acest nume sugestiv.

Punctul de plecare al discuției a fost unul cu rezonanță filosofică: celebra formulare a lui Michel de Montaigne, din Eseuri — „Sunt eu însumi aluatul cărții mele”.

La aproape cinci secole distanță, cuvintele filosofului francez păstrează o actualitate remarcabilă. Ce se întâmplă cu noi atunci când ne așezăm gândurile în scris? Ne descoperim identitatea sau o construim? Jurnalul consemnează ceea ce suntem deja ori participă la devenirea noastră?

Laura Munteanu a adus în discuție propria experiență a scrisului, însoțită și încurajată de prietene care au contribuit la păstrarea și valorificarea textelor sale. „Laurismele” au pornit din spațiul personal al reflecțiilor publicate pe Facebook și au ajuns între copertele unei cărți, dobândind astfel o nouă formă de existență.

Unul dintre aceste texte surprinde, prin simplitate și delicatețe, felul în care putem învăța să ne raportăm diferit la propriile dorințe și amintiri:

„Am învățat că nu orice dor trebuie urmat, unele trebuie lăsate să existe. Ca o melodie veche pe care o auzi întâmplător și nu mai plângi, dar zâmbești. Ca un parfum care îți amintește de o perioadă din viață fără să te oblige să te întorci acolo. Ca o fotografie pe care nu o mai privești zilnic, dar pe care nu ai nevoie să o arzi ca să știi că ai trăit acel moment.”

În câteva fraze, textul Laurei Munteanu vorbește despre memorie, desprindere și acceptare. Nu ne cere să ne negăm trecutul, ci să găsim o distanță suportabilă față de el. Unele experiențe nu trebuie nici uitate, nici retrăite la nesfârșit. Este suficient să le recunoaștem locul în povestea noastră.

Aici se află, poate, una dintre mizele jurnalului personal: nu doar să păstreze urmele vieții, ci să ne ajute să le înțelegem.

Cine este autorul unui gând?

Relatând întâlnirea, Liviu Cocei a evidențiat câteva dintre întrebările care au animat conversația. Ce se schimbă în gândirea noastră atunci când știm că vom fi citiți de alții? Mai putem vorbi despre sinceritate atunci când apare publicul? Iar atunci când un text poartă semnătura autorului, ce exprimă aceasta: modestie, ironie, asumare sau afirmare de sine?

Pentru a trece de la teorie la experiență, participanții au fost invitați să scrie, fiecare, un „mini-laurism” de cel mult două-trei propoziții. Textele au fost anonime și citite de alți participanți, astfel încât autorul să rămână necunoscut.

Exercițiul a urmărit să provoace o întrebare aparent simplă: în ce măsură ne putem recunoaște într-un gând formulat de altcineva? Cât de străin ne este un text atunci când nu-i cunoaștem autorul și cât de familiar devine când descoperim că am fi putut gândi sau scrie ceva asemănător?

Mulți dintre participanți s-au regăsit în mini-laurismele citite, recunoscând în ele propriile experiențe sau posibilități de exprimare. Dincolo de caracterul ludic al exercițiului, s-a deschis astfel o problemă filosofică importantă: cât din ceea ce numim „gândul meu” îmi aparține cu adevărat?

Gândim oare exclusiv prin noi înșine sau suntem traversați de lecturile, întâlnirile, emoțiile și experiențele care ne-au format? Există un eu perfect individual, separat de ceilalți, sau identitatea noastră se construiește și dintr-o multitudine de voci interiorizate?

În relatarea sa, Liviu Cocei a surprins această posibilitate a unui sine mai larg, în care experiențele individuale se întâlnesc și se recunosc reciproc. „Laurismul” ar putea deveni, în această interpretare, o formă particulară de participare la un spațiu comun al reflecției.

Concluzia nu anulează unicitatea fiecăruia, ci o pune într-o relație fertilă cu ceilalți. Dacă ne putem recunoaște într-un gând scris de altcineva, înseamnă că experiențele noastre, deși diferite, au puncte de întâlnire. Iar dacă putem scrie despre propria viață, putem începe să-i dăm și o formă mai conștientă.

De aici, sugestia lui Liviu Cocei de a deveni autorii propriilor „opere”: „andreisme”, „claudisme”, „alinisme”, „fragmente adiniene”, „reflecții ceciliene” sau „carnetele Elei”. Dincolo de jocul cuvintelor, invitația este una serioasă: fiecare dintre noi își poate transforma experiența într-un prilej de reflecție și autocunoaștere.

Jurnalul, între confesiune și spectacolul rețelelor sociale

În epoca rețelelor sociale, scrisul despre sine a ieșit din spațiul intim al jurnalului și a devenit, adesea, o formă de comunicare publică. Gândurile care altădată rămâneau ascunse într-un caiet pot ajunge astăzi la sute sau mii de cititori, însoțite de reacții, comentarii și interpretări.

Această schimbare ridică o problemă esențială: mai scriem pentru a ne înțelege sau ajungem să ne construim imaginea în funcție de felul în care dorim să fim văzuți?

Publicarea unui text personal nu presupune automat pierderea sincerității. Uneori, perspectiva cititorului ne ajută să ne clarificăm ideile și să descoperim sensuri pe care nu le observaserăm la început. Alteori, prezența publicului poate încuraja selecția atentă a emoțiilor, cosmetizarea experiențelor sau construirea unei imagini convenabile despre noi înșine.

Între confesiune și expunere există, așadar, o graniță delicată. Un jurnal poate fi un spațiu al libertății interioare, dar publicarea lui îl transformă și într-un obiect al interpretării celorlalți.

Caietele personale, jurnalele literare, oracolele adolescenței, bilețelele păstrate într-un sertar sau mesajele lipite cu magneți pe frigider pot deveni, în egală măsură, forme ale memoriei personale. Ele păstrează nu doar ceea ce am trăit, ci și felul în care am înțeles experiențele la un anumit moment al vieții.

Revenind asupra lor, putem descoperi cât ne-am schimbat, ce am abandonat și ce a rămas neschimbat în noi. Scrisul devine astfel un dialog între persoana care am fost și cea care suntem astăzi.

Filosofia ca terapie a vieții cotidiene

În spatele acestor întrebări se află o tradiție filosofică veche: ideea că filosofia nu este doar o disciplină teoretică, ci și o practică a vieții.

Pentru stoici, epicurieni și cinici, reflecția filosofică trebuia să contribuie la formarea caracterului și la dobândirea unei mai bune înțelegeri a propriei existențe. Filosofia putea funcționa ca un exercițiu al libertății interioare, ajutând omul să distingă între ceea ce depinde de el și ceea ce nu poate controla, să-și examineze dorințele și să-și reconsidere raportarea la suferință.

În această tradiție se înscrie și interesul contemporan pentru consilierea filosofică, o practică bazată pe dialog, clarificarea valorilor și examinarea critică a convingerilor. Ea nu trebuie confundată cu psihoterapia, care are propriile metode și competențe clinice, dar poate oferi un cadru distinct pentru explorarea dilemelor existențiale și a întrebărilor despre sens.

Jurnalul personal se află la intersecția acestor preocupări. Scriind, omul își poate ordona gândurile, poate identifica emoții greu de numit și poate privi o experiență dintr-o perspectivă nouă. Scrisul expresiv a fost studiat și în psihologie, cu rezultate care sugerează beneficii posibile pentru unele persoane, deși efectele diferă în funcție de context și de experiența individuală.

Nu orice suferință dispare prin scris și nici orice confesiune aduce automat claritate. Uneori, cuvintele complică lucrurile înainte de a le limpezi. Alteori, ele oferă tocmai distanța necesară pentru ca o experiență apăsătoare să poată fi privită fără a fi retrăită în aceeași intensitate.

Într-o epocă marcată de viteză, suprastimulare și presiunea de a răspunde permanent așteptărilor celorlalți, câteva rânduri scrise pentru sine pot reprezenta o pauză de la zgomotul exterior. Nu o soluție universală, ci o posibilitate de a ne asculta mai atent.

Montaigne și curajul de a ne privi așa cum suntem

Un reper firesc al discuției despre scrisul de sine rămâne Michel de Montaigne, autorul Eseurilor, una dintre operele fundamentale ale reflecției moderne asupra individului.

Montaigne nu a conceput Eseurile ca pe un jurnal intim în sensul contemporan al termenului. Totuși, scrisul său urmărește cu o sinceritate neobișnuită mișcările propriei conștiințe, contradicțiile, slăbiciunile și schimbările de perspectivă ale autorului.

Retras la domeniul său după moartea prietenului Étienne de La Boétie, Montaigne s-a dedicat unei explorări a propriei minți. În loc să-și propună construirea unui sistem filosofic rigid, a ales să se observe, să se îndoiască și să revină asupra propriilor idei. Scrisul i-a oferit posibilitatea de a urmări gândurile în devenirea lor, fără a ascunde instabilitatea și imperfecțiunea naturii umane.

În Eseuri, reflecția asupra sinelui nu înseamnă idealizarea propriei persoane, ci acceptarea complexității ei. Omul nu este o construcție definitivă, ci o ființă schimbătoare, adesea contradictorie, care se poate cunoaște mai bine tocmai atunci când renunță să ofere o imagine perfectă despre sine.

Această atitudine îl apropie pe Montaigne de preocupările contemporane pentru jurnalul personal. A scrie nu înseamnă neapărat a găsi un răspuns final, ci a formula mai limpede întrebarea. Nu înseamnă să eliminăm contradicțiile, ci să învățăm să le recunoaștem și să trăim mai conștient cu ele.

Într-un asemenea exercițiu, banalul poate deveni revelator. Un gest, o amintire, o întâlnire sau o emoție aparent neînsemnată ne pot spune ceva esențial despre felul în care ne raportăm la lume și la ceilalți.

De la „laurisme” la propria operă de artă

Întâlnirea Socratic Jam a demonstrat că filosofia poate începe de la un text de câteva rânduri și poate ajunge la întrebări fundamentale despre identitate, libertate și relația dintre individ și comunitate.

În loc să ofere definiții definitive, exercițiul mini-laurismelor i-a invitat pe participanți să experimenteze direct dificultatea de a separa gândul individual de experiența comună. Un text anonim putea părea, în același timp, străin și familiar, personal și colectiv. Iar această ambiguitate a devenit tocmai punctul de plecare al dialogului.

Poate că valoarea unui jurnal nu se măsoară doar prin sinceritatea confesiunii sau prin frumusețea literară a frazelor. Poate că el contează mai ales prin capacitatea de a ne face să revenim asupra propriei vieți, să-i observăm tiparele, să-i înțelegem rănile și să-i descoperim posibilitățile.

În fond, a scrie despre sine nu înseamnă doar a consemna ceea ce ni s-a întâmplat. Înseamnă și a decide ce sens dăm celor întâmplate.

Iar dacă Montaigne se considera aluatul propriei cărți, participanții de la Socratic Jam au fost invitați să ducă mai departe această idee: fiecare om își poate privi viața ca pe o operă aflată încă în lucru. Nu una lipsită de greșeli, de ezitări sau de contradicții, ci una care capătă formă tocmai prin încercarea de a se înțelege.

Poate că acesta este și rostul unui club de filosofie deschis oamenilor din afara universității: să ne amintească faptul că întrebările importante nu aparțin exclusiv filosofilor, după cum nici dorința de a înțelege lumea și pe noi înșine nu este rezervată specialiștilor.

La Galați, printre cărți, confesiuni și conversații purtate în jurul unei mese, filosofia își regăsește una dintre vocațiile sale vechi: aceea de a ne însoți în arta dificilă, dar mereu posibilă, de a trăi mai conștient.

Întrebări care contează. Oameni care ascultă. Și, poate, câteva rânduri care ne ajută să devenim autorii propriei vieți.