”Pelicanul” a avut premiera la Teatrul Fani Tardini Galaţi în iulie 2016. Spectacolul este reluat spre bucuria publicului şi în 2017. De ce merită să-l vedem sau să-l revedem? Pentru că teatrul e viaţă şi viaţa e uneori visul devenit realitate. Un peisaj tragic al unei familii disfuncţionale, în care tăioasele colţuri ale triunghiului amoros sunt foarte bine puse în evidenţă de jocul excelent al actorilor: Ana Maria Ciucanu, Ciprian Braşoveanu, Flavia Călin, Ştefan Forir, Liliana Lupan. Pelicanul este, simbolul sacrificiului matern (ori patern) pentru binele celor neputincioşi, a celor care vor continua lumea. Este atât de apăsătoare piesa asta, încât îţi vine să uiţi că eşti spectator şi să sari în ajutorul personajelor. Toţi sunt îndoliaţi, chiar şi amantul, chiar si văduva care vrea să ascundă un adevar crud, care se vede păcălită de cel pe care voia să-l atragă cu bani, neiubită de copii şi acuzată de servitoare. Când intri în sala mică (Scenografia: Daniel Divrician ) totul îţi creează impresia de lucruri care nu există dar care ti se pare ca le ştii din amintire. E o piesă complicată şi jucată filigranat de toti actorii. Dacă nu ştiam că sunt la o piesă de teatru puteam să jur că lucrurile alea nebune chiar se întamplă. Spectacolul este unul profund, o imagine a lumii în care trăim, o lume a distrugerii sufleteşti. Strindberg este de o modernitate acută tocmai prin detaliile acestei apocalipse familiale. În realitate, niciun alt scriitor nu a slăvit atât de mult femeia ca Strindberg. În ceea ce priveşte jocul actorilor, mi s-a părut absolut ireproşabil. Regizoral (Regia artistica: Cătălin Vasiliu) spectacolul naşte in tine întrebări, revelaţii, tăceri acuzatoare. Sala de 80 de locuri este numai bună pentru o piesă de genul acesta, oferind apropierea de scenă şi senzaţia de confort necesară “digestiei” corecte. Acest spectacol are puterea de a pune spectatorul pe gânduri. Şi merită jucat şi văzut/revăzut.
