În ultima vreme am scris tot mai rar editoriale, dar nu din lipsă de timp sau inspiraţie, ci pur şi simplu am ales să scriu editorial doar atunci când chiar am o poziţie fermă într-o problemă sau vreau cu orice chip să transmit ceva. În opinia mea, editorialul e singura modalitate prin care un jurnalist îşi poate exprima părerea în legătură cu un subiect sau altul, în rest poate doar să informeze şi să spere că prin informaţia sa va şi forma, în sensul de a educa. Eu am vrut mereu ca prin ceea ce fac în meseria pe care o practic de atâta amar de vreme să respect cititorul şi să-i dau ceea ce îi trebuie... chiar şi atunci când nu e conştient de ceea ce îi trebuie. Aşa voi face şi acum.
O veche prietenă m-a rugat să preiau în paginile ziarului o informaţie care a devenit virală pe o reţea de socializare în doar câteva ore. Nu era nevoie să mă rogi, dragă Dana, pentru că aş fi făcut-o oricum.
„Vă propun şi vă rog să vă găsiţi doar câteva minute pentru a face un gest simplu, deloc costisitor. Împachetaţi o carte la care puteţi renunţa şi lăsaţi-o în drumul vostru, pe o bancă, în faţa unui magazin, într-un parc, lângă un semafor, oriunde cineva care vrea să citească şi nu are bani să-şi cumpere o carte ar putea s-o găsească. În următoarele 10 zile (16-25 decembrie) în parcul situat între Potcoava de Aur şi Trei Star, eu voi lăsa zilnic câte o carte cu urarea «Un bec luminează o stradă, o carte luminează o minte!»”, a scris Dana Roşca Potorac pe Facebook. E prietena mea de vreo trei cincinale, aşa că mi-am permis să-i răspund, spunându-i sincer ceea ce cred despre iniţiativa ei: că e un gest frumos, dar că sceptica din mine se teme de soarta unora dintre cărţile ajunse în stradă, la îndemâna oricui. Acelaşi lucru i l-am spus şi la telefon şi vi-l spun şi dumneavoastră acum: mă tem de partea întunecată a acestei societăţi şi deja mă trec fiori la gândul că o carte ar putea fi distrusă. Optimismul din mine piere câte puţin în fiecare zi şi renaşte câte puţin din când în când. La ora la care scriu aceste rânduri a renăscut puţin. Un colind, un gest ca al Danei, un gest al câtorva tinere inimoase care au sărit în ajutorul copiilor nevoiaşi din judeţ... azi am motive să cred că societatea românească nu e putredă cu totul.
Dana a propus să luminăm Galaţiul din interiorul nostru.
Apropo de luminat... Drept să vă spun, pentru mine luminile de anul trecut de pe străzile Galaţiului mi s-au părut ceva de vis. Am fost mândră de oraşul meu şi le-am trimis poze tuturor prietenilor aflaţi acum departe de ţară. Anul acesta nu mai avem lumini... Mă doare puţin, dar nu într-atât încât să arunc invective în stânga şi în dreapta. M-am resemnat şi nu mai caut luminiţe prin oraş, pentru că ştiu că nu au cum să apară. Primăria a făcut o gafă şi ne-a lăsat fără ghirlande iar agenţii economici se codesc să scoată nişte bani din casierie să cumpere nişte luminiţe. Apropo: zilele trecute, la un magazin, am văzut furtun din acela cu luminiţe la mai puţin de 3 lei/metru. Nu ştiu care sunt preţurile prin oraş, dar cred că, din toată sărăcia, comercianţii din oraş ar fi putut să-şi lumineze vitrinele. Părerea mea...
Luminaţi, dragii mei! Luminaţi ce puteţi: o casă, o vitrină, un balcon, un copac... o minte...
