Iată o ştire grozavă: o cercetătoare din Franţa în vârstă de 91 de ani a obţinut titlul de doctor cu o teză de istorie socială recentă. E vorba despre Colette Bourlier care a studiat situaţia muncitorilor imigranţi din Besançon în ultima jumătate a secolului trecut (The Guardian).
Dar nu atât vârsta cercetătoarei este de reţinut sau tema investigaţiei, ci faptul că titlul de doctor mai poate fi înţeles ca o încununare a carierei, ca o formă de recunoaştere a unei înalte competenţe, cu o valoare în sine, netranzacţionabilă. Colette Bourlier nu mai poate obţine niciun avantaj practic de pe urma acestui titlu, nici măcar sub raport academic. La 91 de ani, titlul de doctor este ceva gratuit şi, prin urmare, absolut.
Nu există poate exemplu mai contrastant prin comparaţie cu decăderea dramatică a titlurilor academice din toată lumea şi în special din România, unde doctoratul se află la polul opus. Dacă pentru cercetătoarea din Besançon, doctoratul nu are decât valoare în sine, în România tinde să aibă o valoare aproape exclusiv tranzacţionistă. E o monedă cu care posesorul cumpără un serviciu mai bine plătit, un post academic mai înalt, şi în general se caţără în poziţiile instituţionale cele mai avantajoase. În sine însă nu valorează nimic, deoarece nu s-a bazat pe niciun efort personal, pe nicio cercetare, fiind o jalnică compilaţie de texte mai mult sau mai puţin ingenioasă. Şi ca să fim mai riguroşi, e vorba de o monedă calpă, dar care continuă să circule şi să aducă benficii graţie unui acord social foarte larg. Câtă vreme societatea e de acord să folosească această monedă (diplomele de toate tipurile), ea valorează mult, adică exact atâta cât poate tranzacţiona.
Aşa se explică rezistenţa foarte mare a societăţii româneşti la recenta campanie de condamnare a plagiatelor. În ciuda tuturor presiunilor, ministrul Educaţiei nu a reuşit să întreprindă ceva decisiv, pierzându-se în proceduri şi lăsând cumva lucrurile să se rezolve de la sine. Dar stilul acesta ocolitor şi evaziv nu trebuie privit doar ca o trăsătură de caracter a ministrului, ci ca pe un răspuns al Guvernului la o nevăzută, dar puternică opoziţie a mediului academic. E ca şi cum ar veni cineva să confişte valuta, aşa cum bine ştim că s-a mai întâmplat. E de înţeles atunci că toţi deţinătorii de valută vor căuta să se protejeze.
Aşa cum am mai spus însă nu plagiatul în sine este marea problemă, el nefiind decât un caz particular al fraudei academice, care ia chipuri extrem de versatile şi despre care aflăm treptat tot mai multe lucruri.
La începutul lunii martie, 70 de cercetători din domeniul matematicii au adresat Ministerului Educaţiei un memoriu în care sunt semnalate câteva procedee de fraudare şi care solicită o reevaluare mai exigentă a listei de reviste indexate ISI. ”Politica de a folosi indicatori bibliometrici - se arată în memoriu - a constituit un progres la momentul adoptării sale, prin faptul că evaluarea publicaţiilor a devenit mai puţin subiectivă. Din păcate, a devenit evident în cei zece ani scurşi de atunci că simpla aplicare a indicatorilor bibliometrici drept criterii de selecţie nu este suficientă. Numărul revistelor indexate ISI româneşti a explodat, crescând de la 7 la 56 în intervalul 2006-2016. Se poate presupune că multe dintre aceste reviste au drept scop principal acumularea de articole şi citări ISI şi, cel mult secundar, publicarea unor rezultate ştiinţifice de calitate. Acelaşi fenomen a avut loc şi în străinătate, cu precădere în ţările asiatice fără tradiţie ştiinţifică puternică.”
Intervievat de Pressone.ro, cercetătorul Sergiu Moroianu, de la Institutul de Matematică al Academiei spune că: ”Efectul asupra credibilităţii oamenilor de ştiinţă din România în raport cu colegii din străinătate este catastrofal. E mai rău decât efectul poveştii romilor care au mâncat lebede la Viena (poveste inventată, se pare) asupra imaginii României în Europa de vest!”.
Dar acesta este efectul dureros de suprafaţă, căci ceea ce contează în cele din urmă e devalorizarea cercetării autentice. Şi aspectul cel mai important din acest exemplu este că una din cauzele degradării vieţii academice este chiar reforma modernizatoare din ultimul deceniu, care a introdus criterii cantitative (indicatori bibliometrici) de evaluare a performanţei intelectuale. Modernizarea aplicată pe un teren fără tradiţie intelectuală solidă, la fel ca în atâtea alte domenii, produce efecte contrare celor sperate. Aviz amatorilor de reforme cu orice preţ din Ministerul Educaţiei...
