Din păcate, în ultima vreme abuzurile împotriva copiilor, multe pornite din familie sau acceptate de aceasta, sunt probleme pe care societatea le întâlneşte tot mai des. Mai grav, copiii care sunt sub o formă sau alta victime ale unui tip de abuz devin de cele mai multe ori abuzatori la vârsta adultă. Psihologii descriu un aşa-zis portretul robot al adultului abuzator. „Acest portret robot cuprinde diverse trăsături de personalitate şi experienţe personale care caracterizează părintele cu risc aşa-numit patologic. În ciuda concepţiei populare care nu poate accepta că un individ sănătos mintal poate abuza fizic, psihic sau sexual un copil, s-a estimat că doar 10% din părinţii abuzatori pot fi clasificaţi ca «bolnavi mintali». Aproape 50% din adulţii abuzatori prezintă asemenea dezordini psihologice, cum ar fi depresia sau alcoolismul. Diverse trăsături de personalitate sunt atribuite părinţilor abuzatori: un nivel scăzut de empatie, o slabă stimă de sine, de rigiditate, compulsivitate, posesivitate, dependenţă, diferite slăbiciuni de caracter, la care se poate adăuga consumul de alcool sau droguri, care conduc adultul la o lipsă de inhibiţie în exprimarea frustrărilor sale şi a comportamentelor impulsive. În fine, adultul abuzator a fost el însuşi un copil abuzat. Psihismul părintelui maltratat se aseamănă cu al pacientului suferind de schizofrenie la limită. Copiii abuzaţi sunt la rândul lor frecvent pisălogi, apatici, puşi pe încurcături, plângăreţi, încăpăţânaţi, negativişti, anxioşi, nu surâd şi deci, este mai dificil de trăit cu ei decât cu copiii normali. Pe plan somatic, ei sunt adesea prematuri, cu greutate scăzută la naştere, şi pot suferi de handicapuri fizice sau mintale. Copiii cu un handicap sau bolnavi sunt mai expuşi din cauza nevoilor de ajutor şi de susţinere adresate părinţilor şi din cauza stării de stres şi de oboseală pe care o întreţin la aceştia din urmă”, ne-a explicat psihologul Liliana Iordăchescu.
Adultul abuzator, produs al mediului social
De multe ori, adulţii care comit orice formă de abuz împotriva copiilor, fie că e vorba de banala dar la fel de grava palmă, până la abuzuri psihice sau sexuale, o fac deoarece chiar ei se află în situaţii limită. Nu găsesc altă modalitate de a ieşi din acestea, astfel încât îşi revarsă frustrarea asupra unei ţinte uşoare. „Violenţa împotriva copiilor este una din formele de exprimare şi de rezoluţie a stresului, pe care o regăsim la indivizii condiţionaţi social şi cultural să reacţioneze în acest mod atunci când sunt expuşi unor condiţii de viaţă stresante. Tipurile de maltratare includ: 1. Abuzul fizic: vătămare intenţională - loviri la cap, fracturi, arsuri şi opăriri, contuzii; 2. Neglijarea: lipsa unui ajutor fizic şi medical, a unei supravegheri, a afectivităţii, a stimulării; 3. Abuzul emoţional: ostilitatea, lipsa atenţiei, abandon, cerinţe improprii; 4. Abuzul sexual. Principalii factori la care se fac referiri în general în literatura de specialitate sunt trăirea de către părinte a experienţelor de abuz şi/sau de neglijenţă în copilărie şi confruntarea cu un model de paternitate care conferă tatălui un rol disciplinar, iar copiilor un rol de supunere în faţa autorităţii parentale. La nivel de viaţă intrafamilială, s-au pus în evidenţă, drept caracteristici principale, discordanţa maritală, instabilitatea relaţiilor conjugale, dezorganizarea gestiunii cotidiene a gospodăriei. Violenţa împotriva copiilor se rescrie într-un model de viaţă familială marcată de relaţii tensionate, agresive, care alimentează stresul părinţilor abuzatori”, a mai precizat psihologul Liliana Iordăchescu.
Grupe de risc în care evoluează adulţii abuzatori
Fără doar şi poate, abuzul împotriva copiilor apare, nu neapărat mereu, dar mai frecvent în anumite categorii sociale, demografice sau economice, cu probleme. „Apartenenţa la anumite subgrupe socio-demografice şi socio-economice ale societăţii este un factor frecvent asociat cu prevalenţa abuzurilor şi a neglijenţei. Vârsta, sexul şi în mod particular clasa de apartenenţă socială sunt variabilele considerate. Statisticile asupra părinţilor abuzivi arată o suprareprezentare a părinţilor tineri, în particular a mamelor tinere. Principala variabilă socială pusă în relaţie cu abuzurile şi neglijenţa este totuşi clasa socială. Mai multe studii au observat că parinţii provenind din medii socio-economice defavorizate sunt suprareprezentaţi în populaţia părinţilor abuzatori, în condiţii concrete de viaţă: locuinţă inadecvată, muncă istovitoare, şomaj, substimulare, insecuritate economică, care devin tot atâţia factori de risc ai abuzurilor şi neglijenţei, creând un mediu social şi o subcultură a sărăciei care condiţionează deprinderea violenţei. Substimularea şi în particular şomajul sunt, de asemenea, asociate cu abuzurile şi neglijenţa. Pierderea locului de muncă constituie un eveniment de viaţă stresant care poate conduce părintele la exprimarea violentă a frustrărilor sale în acel moment. Şomajul prelungit poate conduce părintele la pierderea stimei de sine şi la o agresivitate cronică, ce îl predispun la pierderea controlului asupra comportamentului în faţa cerinţelor şi problemelor copilului”, a mai spus Liliana Iordăchescu.
Semne ale unui adult abuzator
La un nivel mai general trebuie analizată influenţa „culturii violenţei” în care „se scaldă” părinţii. Cinematograful, televiziunea şi revistele inundă oamenii cu imagini violente. „Părinţii predispuşi la un mare risc de a fi nişte părinţi neglijenţi (care nu sunt capabili să-şi iubească copiii şi să-i îngrijească corespunzător) pot fi depistaţi de timpuriu dacă se constată anumite aspecte care ar putea provoca un abuz, cum ar fi: excesul de medicamente al mamei sau boli psihice ale acesteia, comentarii negative ale părinţilor la adresa noului născut, lipsa ataşamentului matern, nevizitarea copilului care s-a născut prematur sau bolnav, bătaia la fund sau neglijenţa în igiena noului născut. Abuzul sau neglijarea pot fi prevenite prin pregătirea intensivă a acestor familii pentru îngrijirea copilului, incluzând cursuri prenatale”, a încheiat psihologul Liliana Iordăchescu.
Psihologii susţin că în ceea ce priveşte abuzul sexual, o primă măsură împotriva acestuia este încurajarea copiilor să „nu păstreze secrete”, „să spună nu” şi „să povestească cuiva”. Prevenirea abuzurilor asupra copiilor reprezintă o asigurare că viitorii adulţi sunt membri normali ai societăţii şi nu victime care, printr-un vicios cerc al violenţei, ajung la rândul lor abuzatori.
