De cele mai multe ori, sinuciderea unei persoane, mai mult sau mai puţin apropiate, vine cu suferinţa că persoană nu mai este şi nu mai putem împărtăşi cu ea experienţe şi trăiri, vine cu sentimente de neputinţă, de vinovăţie, de furie, dezamăgire, chiar cu sentimentul de a fi trădat. De cele mai multe ori, ne putem întreba dacă e vină noastră pentru decizia lor, dacă puteam face ceva anume pentru a preveni. Alteori, putem rămâne timp îndelungat în starea de furie îndreptată împotriva persoanei care a recurs la acest gest din cauza sentimentelor de trădare, părăsire ori renunţare sau furie îndreptată împotriva propriei persoane din cauza sentimentului de neputinţă; sentimente fireşti de altfel, pentru procesul de doliu. În acelaşi timp, ne putem gândi că aceste persoane merită cumva să "beneficieze" de emoţiile simţite de noi, cei rămaşi în urmă lor, că merită milă noastră, înţelegerea şi acceptarea noastră şi, mai ales alegerea de ne auto-învinovăţi. În opinia psihologului Laura Maria Cojocaru în cazul sinuciderii copiilor şi adolescenţilor, responsabilitatea le revine în mare parte adulţilor din jurul lor, deoarece aceştia nu au încă bine formate modele de viaţă şi încă nu este bine definitivată dezvoltarea lor psiho-emoţională. Însă, în cazul adulţilor, situaţia este diferită deoarece, indiferent cât de defectuoase ar fi modelele de viaţă, adulţii au responsabilitate 100% pentru deciziile lor.
