Munca destul de complexă desfăşurată de stomac se află sub controlul a ceea ce este numit câteodată “micul creier”, o reţea de neuroni care trece prin stomac şi prin intestin, relatează BBC.co.uk. Surprinzător, în intestinul nostru există peste 100 de milioane de celule specifice creierului, la fel de multe ca în capul unei pisici. Creierul cel mic nu gândeşte foarte mult, dar contribuie la munca zilnică de digerare a hranei – amestecând, reducând şi absorbind, pentru a ajuta la descompunerea hranei şi a extrage nutrienţii şi vitaminele de care avem nevoie. Şi toţi acei neuroni din sistemul nostru digestiv îi permit să păstreze un contact apropiat cu creierul din cap, prin intermediul nervilor vagi, care ne influenţează adesea starea emoţională. De exemplu, atunci când simţim fluturi în stomac, creierul din stomac vorbeşte cu cel din capul nostru. Pe măsură ce devenim nervoşi sau ne este teamă, sângele este redirecţionat din stomac către muşchi, acesta fiind modul în care “protestează” stomacul.
Hormonii foamei
Pentru a găzdui o masă generoasă, stomacul nostru trebuie să se extindă de la mărimea unui deget la aproape 2 litri. Obişnuiam să credem că receptorii care se alungesc în stomac îi spun creierului, atunci când stomacul este plin, că e timpul să se oprească din a mânca. Dar se pare că semnalele de foame pe care le produce stomacul nostru sunt mult mai sofisticate decât atât. Această descoperire i-a ajutat pe doctori să-l trateze pe pacientul Bob Lakhanpal, care nu se simţea sătul oricât de mult ar fi mâncat. El cântărea aproximativ 127 de kg. Acum 6 ani, la vârsta de 28 de ani, a avut un atact de cord. Pentru a-l ajuta să slăbească, el a suferit recent un bypass gastric. Aţi putea crede că micorarea mărimea stomacului este suficientă pentru a rezolva problemele lui Bob, pentru că, cu cât stomacul devine mai mic, cu atât mănânci mai puţin. Dar, potrivit chirurgului său, dr. Ahmed Ahmed de la London’s Charing Cross Hospital, asta nu pare să se întâmple: “Gândirea modernă merge pe principiul că, dacă faci o operaţie care produce schimbări în diferiţi hormoni, cum ar fi mesagerii chimici care afectează nivelul de foame şi de saturaţie, ai putea slăbi. Însă nu este întotdeauna aşa”.
Bypassul gastric al lui Bob a separat şi izolat partea stomacului său care produce ghrelinul, un hormon despre care se crede că joacă un rol esenţial în a te face să simţi că-ţi este foame. Doctorii speră că astfel hormonul nu se va mai produce. Noul stomac îngustat al lui Bob a fost ataşat unei secţiuni a intestinului subţire ce poartă denumirea de ileon, care secretă un hormon diferit, al intestinului, PYY, care este responsabil pentru a te face să te simţi sătul. Atunci când mâncăm, mâncarea ajunge în aproximativ 20 de minute din stomac în ileon, cauzând eliberarea PYY şi trimiţând mesajul “Sunt sătul” către creier. De aceea este mai bine să mâncăm încet, pentru a-i da stomacului ocazia să-i spună creierului că s-a săturat, înainte de a mânca prea mult. Pentru că ileonul este mai aproape de stomacul său, noul creier al lui Bob primeşte mesajul mult mai repede. La 6 săptămâni după operaţie Bob a slăbit deja mai mult de 19 kg şi a declarat: “Zilele acestea pot mânca mult mai puţin şi mă simt sătul. Sunt fericit cu asta şi vreau să rămân aşa. Familia e fericită, eu sunt muţumit şi abia aştept să mai pierd în greutate”.
Bypassul gastric se face numai în cazuri extreme, dar în prezent există un interes crescut pentru a dezvolta medicamente care să imite actiunea hormonilor PYY.
Credem că centrul nostru de decizie este creierul, dar este foarte clar, din operaţii precum bypassul gastric, că şi intestinul nostru are o influenţă puternică asupra modului în care ne comportăm din punct de vedere alimentar. Când ai luat o masă copioasă şi simţi nevoia să te întinzi, asta este pentru că o treime din hrana pe care ai consumat-o se deplasează în intestinul tău pentru a-i permite să-şi facă treaba.
Iată de ce ţi s-a spus probabul când erai copil că este cel mai bine să nu faci nimic prea energic până când corpul tău reuşeşte să digere mâncarea.
