Constantin Truş, Medic Primar Chirurgie Generală la Spitalul Judeţean Galaţi, revine cu o nouă povestire. Un nou caz, cu bune, cu rele, dar mai ales cu învăţăminte utile despre alegeri şi consecinţe medicale:
"Astăzi vom discuta despre sport. “Despre sport? Haideţi, dom’ doctor, ne-aţi obişnuit cu povestiri medicale, despre chirurgie şi despre cazuri la limită, acum vă apucaţi să vorbiţi despre sport?”, parcă aud deja bombănind pe câţiva dintre cititori.
Ei bine, subiectul povestirii de astăzi este despre o accidentare aparent obişnuită, întâmplată pe terenul de fotbal într-o competiţie amicală, un meci de amatori pasionaţi de acest sport.
Înainte să începem povestirea propriu-zisă, aş vrea să vă ofer câteva date, utile în a contura situaţia pe care am întâlnit-o.
Prin urmare, un “meci cu băieţii” se poate solda cu o cotonogeală datorită vreunei intrări mai brutale, poate o entorsă sau câteodată o fractură. Ocazional, se mai lasă cu nişte coate date în coaste, maxim vreo julitură dacă partida se desfăşoară pe suprafeţe mai dure.
Evident, cu cât jucătorii sunt mai experimentaţi şi echipele nu sunt la acelaşi nivel, posibilităţile de accidentare cresc dramatic… pentru cei mai puţin antrenaţi.
O diferenţă clară este dată de viteza pe care o poate atinge mingea de fotbal, în funcţie de pregătirea fizică a celui care şutează. Un amator care joacă fotbal săptămânal, ca hobby, poate imprima mingii o viteză medie de 50-60 de kilometri pe oră.
Un profesionist, nu neapărat de prima divizie, care practică acest sport aproape zilnic, poate trimite mingea către poartă cu o viteză de circa 100 de kilometri pe oră. Jucătorii de performanţă depăşesc adesea această viteză de deplasare a mingii şutate, vârful maxim atins vreodată fiind măsurat oficial la 210 kilometri pe oră.
Acum, că am lămurit vitezele pe care le poate atinge o minge de fotbal în funcţie de cine şutează, putem aborda povestirea. Aceasta a început cu o competiţie amicală între prieteni, unii dintre ei fiind mai degrabă profesionişti, iar alţii… amatori cu încredere în forţele proprii. Ambele echipe erau echilibrate, cu un mix corect de amatori şi profesionişti, iar oamenii se distrau, practicând un sport, nimic în neregulă cu acest lucru.
Momentul nenorocirii a venit în clipa în care unul dintre amatori, un tânăr de 35 de ani, plin de adrenalină, a decis să apere cu propriul său trup poarta echipei sale, încasând fix în abdomen o “ghiulea”, sau o “torpilă”, cum i se mai spune în comentariile sportive, trimisă de un jucător… mai degrabă profesionist.
Urmarea a fost că cel aflat la primire a rămas lat după impact şi a avut nevoie de câteva minute pentru a-şi reveni.
Vă aduceţi aminte ce spuneam despre forţa şutului unui profesionist? Ei bine, hai să vorbim puţin şi despre fizicul acestora. Un profesionist face sute de exerciţii de tonifiere şi întărire musculară la antrenamente.
Amatorul în cauză… nu. Musculatura unui jucător profesionist ar fi absorbit impactul cu succes, ar fi fost poate un disconfort, dar atât.
Amatorul în cauză nu a avut ce musculatură abdominală puternică să opună loviturii. Prea puţină, în orice caz, iar şocul loviturii s-a transmis aproape direct organelor.
Urmarea a fost că după două zile, acesta s-a prezentat la Urgenţe în stare critică, cu dureri abdominale severe şi cu ceea ce se numeşte “apărare musculară”, un abdomen rigid ca o scândură. Evident, ne-a spus că s-a lovit, dar nu unde şi cum.
Facem CT, investigaţii, să vedem unde-i cauza, dar nimic, nici vorbă de lichid liber, sânge sau urmă de ruptură. Totul arăta intact, dar simptomele sale spuneau altceva. Ne-a spus într-un final şi cum a ajuns în starea respectivă, cum s-a accidentat.
L-am informat cu jumătate de gură că nu se vede nimic în neregulă şi că ar trebui să deschidem ca să ne putem da seama. Mă aşteptam la proteste, dar pacientul şi-a dat acordul pe loc.
Am început operaţia cu inima puţin îndoită, neştiind exact ce voi găsi. O lovitură cu un obiect contondent, dur, ar fi avut urmări mai uşor de identificat pre-operator, în acest caz însă, trebuia să mă bazez exclusiv pe ce văd şi pe simţul tactil. Practic, eram pregătit să intervin pentru 20 de situaţii posibile în acest caz şi eram la câteva secunde distanţă să identific ce procedură voi aplica.
Când am văzut distrugerile, am zis că nu văd bine: intestinul subţire era cianotic, vineţiu, cu vene şi venule stazice. Era un infarct entero-mezenteric de tip venos, cea mai rea situaţie din cele 20 pe care le preconizasem ca fiind posibile.
Am găsit vena mezenterică superioară, principalul suspect în acest caz şi am descoperit că era plină, dar plină de cheaguri de sânge. Dacă pleca doar unul de acolo ar fi fost cel mai probabil sfârşitul pentru pacient.
“Chemaţi chirurgul vascularist, de urgenţă. Cheagurile trebuie eliminate sau îl pierdem.”, am spus, în timp ce izolam zona de grăsime pentru a pregăti următorul pas al intervenţiei.
Am făcut schimb rapid cu chirurgul vascularist care venise deja şi am trecut în poziţia de mână a doua, cum se spune.
A urmat o secţiune în ax a peretelui anterior al venei şi extragerea cheagurilor cu sonda Fogarthy (sonda cu balonaş folosită pentru manevrarea cheagurilor).
Dificultatea în acest caz era reprezentată de biologia specifică a peretelui venos care nu beneficiază de stratul muscular al arterelor şi care era în pericol de ruptură. Din aproape în aproape, cu grijă, zona aceea plină de cheaguri a fost eliminată şi s-a putut restabili circulaţia normală a sângelui.
A urmat administrarea de heparină, atât pe cateterul Fogarthy, cât şi pe cel venos, pe care-l gestiona medicul anestezist, dar într-un final pacientul a fost în afara oricărui riscului fatal de tromboembolism.
Am răsuflat uşuraţi cu toţii, ştiind că ce a fost mai rău a trecut.
“Timp?”, a întrebat un coleg.
“Trei ore şi 50 de minute.”, a venit răspunsul, parcă de la o distanţă imensă şi mi-am dat seama că reuşiserăm să întoarcem pacientul de la hotar. Stătuse două zile în dureri cu sângele care i se coagula treptat, dar sigur în zona profundă a loviturii. Venise cu organe care aproape că nu mai funcţionau din cauza lipsei circulaţiei sanguine, cu risc maxim de tromboembolism, dar a supravieţuit… la limita a ce se mai putea face pentru el.
Recuperarea a fost bună, dar distrugerile pe care le suportase organismul său l-au făcut să slăbească aproape 10 kilograme, şi a rămas cu un sindrom minor de malabsorbţie şi de scaune diareice persistente, o condiţie cu care va trebui să trăiască toată viaţa, dar consecinţele asupra sănătăţii generale şi mobilităţii au fost foarte mici.
După recuperare, pacientul a plecat pe picioarele sale acasă, spre bucuria familiei sale şi a celor dragi.
Nu cred că va şti vreodată cât de aproape a fost de sfârşit, dar l-am sfătuit cu căldură să nu mai joace rolul de perete pentru şuturile pe poartă ale unui fotbalist antrenat.
Sportul este o activitate binevenită, sănătoasă şi frumoasă, dar recomandarea mea ar fi ca unele competiţii, amicale sau nu, să fie practicate cu oponenţi de acelaşi nivel de pregătire. Altfel, ar trebui să fie doar antrenamente supravegheate de un antrenor cu experienţă.
Această recomandare este şi pentru sporturile de contact, unde categoria de greutate şi experienţa sunt o chestiune foarte serioasă.
Multă sănătate vă doresc!", transmite Constantin Truş.
Articole similare: Medic salvat de un alt medic! Lecţie de viaţă la Spitalul Judeţean Galaţi
