Cum e să ajungi într-o săptămâna de două ori pacient într-un spital din Galaţi? Crunt. Alambicat. Filozofic.Vreau să cred că doctori indiferenţi nu există. Şi, că cei pe care s-a întâmplat să-i întâlnesc, pot redeveni buni, prin iubire. E atât de trist să vezi cum unii medici au ajuns să nu mai vadă omul din spatele banilor şi cum se răţoiesc la cei sărmani fără să cunoască ce gust a avut viaţa lor pâna atunci, uitând că şi ei la final vor ajunge la fel de săraci. În cele câteva zile, am întâlnit pacienţi obosiţi de boală şi saturaţia cadrelor medicale, supăraţi pe copiii lor plecaţi afară, de mâncarea de nemâncat din spital, de orele care curg încet într-un insalubru acceptat cu umilinţă. În acelaşi timp am întâlnit şi pacienţi fără mâini, fără picioare care desenau sau alergau aşa cum noi cei ”înzestraţi" nu suntem în stare s-o facem. Am văzut oameni bolnavi, cu diagnostice crunte şi care se bucurau cu atâta lumina în ochi de fiecare clipa, neirosindu-şi secundele de preţ plângându-şi de milă. De la aceşti oameni, necunoscuţi, dar existenţi ar trebui să învăţăm să fim cu adevărat puternici, să învingem durerea, sau neputinţa cu-n zâmbet şi să ne bucurăm. Şi am mai învăţat ceva, că nu toţi medicii sunt la fel, însă pentru că sunt puţini şi avalanşa problemelor medicale îi depăşesc, scot din ei pe lângă profesionalism şi o formă de protecţie care pentru unii pacienţi înseamnă indiferenţă. Cărămizile şi aparatele nu vindecă oamenii de unele singure. Criza sănătăţii din România e mult mai adâncă. Şi pentru a întelege astfel de probleme, să ne gândim că nu medicii sunt vinovaţi, ci sistemul, şi alegerile noastre greşite. Crunt e că boala nu ţine cont de alegeri, vine ca o hoaţă şi elimină din noi orice urmă de umanitate pe care o căutam ca o salvare în medicii obosiţi de prea multa suferinţă şi prea puţin interes din partea guvernanţilor.
