Noiembrie, gălăţenii fără centrală aşteaptă căldura în calorifere... dialog în staţia de autobuz: "Păi ce sa fac dragă? Mă învelesc cu ce pot, că dacă nu mi-a mai rămas nimic din pensie, că vezi şi tu cât costă medicamentele astea şi ai mei duşi în Italia nu au putut să-mi trimită bani peste ce îmi dădea primăria! Eu ce să fac... mai pun o pătură că sunt obişnuită... măcar ăla de dinainte ne dădea raţie... ăştia de azi se fac doar ca ne fac viaţa mai uşoară". Tristă, urc în autobuzul supraaglomerat care mă va duce spre casă. Am avut o zi grea. Fericită, zăresc un scaun liber şi mă aşez. Nu stau nici doua minute, că observ un bătrân. Mă ridic politicoasă şi îi cedez locul cu un zâmbet. În schimb primesc o privire blânda şi deschisă. Toate acestea în timp ce un alt bătrân se certa cu un tânăr pentru un loc. Cei doi s-au luat la ceartă şi apoi s-au înjurat de mama focului. Culmea e că în acest timp a venit şi controlul Transurb care a găsit pe cineva fără bilet şi a început altă ceartă. Capul a început să mă doară şi să nu mai înţeleg nimic. Acesta este TRANSURB-ul. Cu bătrâni deranjaţi de "tinerii din ziua de azi" care le iau faţa, cu locuri pentru gravide ocupate de barbaţi în putere, cu oameni obosiţi care se întorc de la muncă şi se uită cu dezaprobare la cei în vârstă care se întorc din parc. Şi mai este şi cealaltă faţă a TRANSURB-ului. Cea în care oamenii le oferă locul celor care au nevoie, în care eşti ajutat dacă ţi se face rău, în care ţi se răspunde întotdeauna la intrebare dacă ceri să fii ghidat. Un bilet aduce cu sine o poveste, iar un abonament o carte întreagă pe care o poţi citi şi trăi în drumul spre casa.
