Prea puţină sau prea multă şcoală?

Vineri, 14 August 2015 00:00
Publicat în Regional
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Perioada examenelor finale (bacalaureat, evaluări naţionale) a devenit prilej de reflecţie asupra copiatului. De ce candidaţii continuă să copieze, în ciuda măsurilor de prevedere şi a tuturor represaliilor?

Copiatul, ca un caz particular al infracţiunii, poate fi privit şi din perspectivă sociologică. Nu se copiază numai la examene, ci se copiază tot anul la toate testele şi, ceea ce este mai semnificativ, elevii nu se simt declasaţi făcând acest lucru, ci dimpotrivă.

Asta înseamnă pur şi simplu că elevii nu preţuiesc ”cunoaşterea” care li se oferă, că autoritatea ei este la pământ. De altfel nu este o noutate. Toată lumea spune că la şcoală se învaţă lucruri inutile şi, chiar dacă uneori se înşală din lipsă de discernământ, în general detractorii şcolii au dreptate. Ba, uneori, chiar sublime să fie unele cursuri, dacă nu se încadrează într-un orizont inteligibil de evoluţie profesională, sunt judecate ca inutile şi clasate în categoria celor demne de dispreţ.

Prin urmare, dacă elevii copiază tot anul şi la toate vârstele este nu doar pentru că simţul datoriei a devenit evanescent, ci şi pentru că oferta şcolii nu are niciun preţ.

În plus, şcoala este obligatorie. Copiatul, ca şi infracţiunea în general, poate fi o formă de răspuns la o anumită captivitate. Toată lumea (o exagerare necesară) fura în comunism şi nu se simţea vinovată, căci compensa în acel chip o injustiţie. Sau cel puţin aşa erau justificate intim transgresările normelor în vigoare. Nu era o ruşine să înşeli statul comunist. După cum nu e o ruşine, în optica unei morale particulare a elevilor, să copiezi pentru o notă mai mare. În intimitatea lor, cei care fură astfel au sentimentul că dobândesc o reparaţie faţă de un sistem opresiv şi absurd. Nu doar opresiv - să subliniem acest fapt -, ci şi absurd. Opresiunea cu sens poate fi acceptată (modelul societăţilor tradiţionale), dar nu şi cea lipsită de sens.

Prin urmare obligativitatea şcolii, corelată cu o ofertă insuficientă sau neadecvată se află la originea copiatului intensiv. Cu cât nivelul şcolii este mai prost, cu atât se copiază mai mult şi cu atât mai mare este dispreţul cu care este înconjurată. Dar cu toate că aceste lucruri sunt destul de evidente, toţi reformatorii din ultimile decenii au propus ca obligativitatea să fie extinsă şi nu restrânsă. Extinderea învăţământului obligatoriu a devenit o dogmă pe care nimeni nu o supune unei judecăţi critice.

Specialiştii în educaţie, adică toţi aceia care au dirijat reformele recente, sunt dominaţi de o idee preconcepută: societatea se află într-o mişcare de progres continuu, aşa încât şcoala ar trebui să ţină pasul şi să fie cât mai cuprinzătoare şi mai inclusivă. Dar cuprinzător şi inclusiv se traduce de fiecare dată prin extinderea obligativităţii. Iniţial a fost instituită obligativitatea învăţământului de 10 ani, apoi a fost extinsă, de facto, obligativitatea învăţământului de 12 ani, pentru ca de câţiva ani să asistăm la impunerea celui de-al 13 an de obligaţie şcolară (clasa pregătitoare).

Şcoala se arată de fapt incapabilă să-şi reformeze conţinuturile. Sunt multe motive: sistemul şcolar a devenit un mecanism vast, care nu poate fi revizuit fără costuri sociale greu de acceptat; lipsesc oamenii capabili să asume o viziune despre scopul şcolii publice şi să o pună în aplicare; competenţele individuale sunt ele însele insuficiente, câtă vreme societatea în întregul ei nu-şi mai propune alt scop decât creşterea PIB-ului şi îmbunătăţirea indicatorilor statistici.

În aceste împrejurări, ori de câte ori se propune o reformă, se ajunge, inevitabil, la singura variantă de schimbare care mai poate da impresia unei creşteri de prestigiu: extinderea jurisdicţie şcolare.

Mai multe din această categorie:

Lasă un comentariu