Continuăm seria interviurilor săptămânale cu speranţele handbalului feminin gălăţean. Astăzi, vă facem cunoştinţă cu Mihaela Tănasă, elevă în clasa a 11-a la Colegiul Naţional „Costache Negri“, componentă a echipei de junioare 2 de la CSM Galaţi, antrenor Sanda Asandei, calificată pentru turneul final ce ar putea să se dispute în luna august.
- Cum ai început şi ce reprezintă handbalul pentru tine?
Aventura mea în handbal a început acum 4 ani. De când eram mică mi-a plăcut să am activitate continuă, aşa că am practicat gimnastica, am făcut cursuri de chitară şi de dans. Nu m-am aşteptat niciodată că voi ajunge să joc handbal pentru că eram o fetiţă firavă. Deşi mergeam mereu la meciurile surorii mele mai mari, nu pot să spun că mă atrăgeau foarte tare. Totul a început când profesoara mea de sport, pasionată de handbal încă din copilărie, a făcut o grupă de handbal, o grupa micuţă de fete şi băieţi. Pot spune că doamna a fost cea care a descoperit în mine dorinţa de a face handbal. Nu aveam o sală destul de mare la şcoală, aşa că ne antrenam pe un teren sintetic în fiecare dimineaţă. Am învăţat regulile de bază, iubeam să merg acolo. Nu a durat mult şi micul nostru vis s-a spulberat. Grupa s-a desfiinţat. Am fost extrem de supărată pentru că în scurt timp nu-mi mai doream nimic în afară de handbal. Îi voi fi recunoscătoare toata viaţa „profei” mele de sport, Nicoleta Pîrlog, care mi-a pus mingea în mână pentru prima dată şi mi-a împărtăşit plăcerea de a juca handbal. Deşi „echipa” de handbal nu mai era, jucam totuşi în campionate şcolare şi ne descurcam de minune. Era visul nostru. După multe discuţii în care încercam să îi conving pe părinţii mei (care nu erau de acord să fac şi eu handbal) să mă ducă măcar la un antrenament la o echipă de handbal mai mare, am reuşit până la urmă să merg la echipa la care juca sora mea, însă la grupa mai mică, la doamna Sanda Asandei. Nu mi-am imaginat că voi gasi acolo un colectiv atât de frumos, le-am îndrăgit din prima clipă. Nu voi uita niciodata primele cuvinte ale profei: „Mihuţa, ai aşteptat să te faci de talie ca să vii?”, eram foarte emoţionată. Primul antrenament nu a fost aşa cu mi-am dorit, pentru că întotdeauna mi-a plăcut să îmi iasă ceea ce mi se dă de făcut, dar mi-am zis că trebuie să am răbdare. Nimic din ceea ce era acolo nu se asemăna cu vreun curs de dans sau de chitară, dar iubeam ce fac. Handbalul e cea mai buna alegere pe care am luat-o vreodată. „Îmi curge prin vene” dacă pot spune, este viitorul meu.
- Care este idolul tău?
Nu pot spune că am idoli, dar o îndrăgesc foarte tare pe Cristina Neagu. Este cea care a dovedit că da, se poate să fii mereu cel mai bun oricare ţi-ar fi adversarul. Acesta este gândul meu înainte de fiecare meci. Din afară, îmi place tehnica de joc a Eduardei Amorim care este o forţă a naturii. Ieşind puţin din zona handbalului, am văzut recent un serial care povestea despre parcursul lui Michael Jordan, cel mai titrat jucător de baschet din lume. Aveam pielea de găină de la începutul până la sfârşitul episodului pentru că mi se pare genial cât de bun a ajuns. De neînvins. Deşi nu este handbalist, mă inspiră şi mă face să îmi doresc să muncesc până la ultimul strop de energie.
- Ce prietene bune ai?
În primul rând, sora şi mama mea sunt prietenele mele cele mai bune. Coechipierele mi-au devenit în foarte scurt timp o a doua familie. Suntem mereu împreună atât la sală, cât şi în afara ei. Consider că avem un colectiv foarte bine închegat şi îi datorăm mulţumiri doamnei antrenoare pentru acest lucru. Desigur, jucând şi cu echipe din alte oraşe, mi-am făcut prietene peste tot în ţară. Deşi nu ne vedem atât de des, ţinem legătura cât putem de strânsă. E mereu o plăcere să ne întâlnim la meciuri sau la finale şi să povestim despre tot ce am mai făcut cât nu ne-am vazut.
- Care este cea mai amuzantă amintire din handbal?
Pot spune că fiecare moment petrecut cu echipa mea este unul deosebit, însă unul pe care nu îl voi uita s-a petrecut la turneul final din 2019. După ce am câştigat cu CSM Bucureşti, toată lumea era în extaz. Toată lumea în afară de profa. Deşi noi plângeam de bucurie, nu înţelegeam de ce nu are reacţie. Am mers în vestiar şi vorbeam despre meciurile care urmează. Dumneaei nu-şi dăduse seama până în momentul acela că suntem pe locul 1 în grupă şi că vom lupta pentru o medalie. După ce a stat şi a analizat, a realizat şi reactia ei a fost de milioane, exact cea pe care o aşteptam. A fost amuzant, dar şi emoţionant în acelaşi timp.
- Dar cel mai greu moment...
În toţi cei 4 ani de handbal am realizat că cele mai grele momente sunt atunci când eşti accidentat şi nu îţi poţi ajuta echipa. În cazul meu, cel mai dificil a fost atunci când m-am accidentat cu 2 zile inainte de meciul cu Vaslui, meciul calificării. Nu vă pot explica ce durere am simţit, nu fizică, ci sufletească. Este de nedescris, însă sunt mândră de fete care au luptat până la capăt şi au câştigat.
- Ce faci în timpul liber?
Deşi nu am prea mult, îmi petrec timpul liber cu familia, cu prietenii mei şi îmi place să rezerv o mare parte din el odihnei pentru că este un pion foarte important pentru recuperare după un program foarte aglomerat. Iubesc să mă plimb, este activitatea care mă relaxează cel mai tare. Mi se pare că tot ce ne înconjoară merită văzut şi apreciat de noi toţi, natura este un dar. Când programul îmi permite, mai merg şi la petreceri, nu strică nimănui puţină distracţie.
- Ce-ţi place să mănânci?
Nu sunt pretenţioasă, mănânc ce mi se pune în farfurie (orice în afară de supă), dar iubesc pastele carbonara. Le-aş mânca la micul dejun, prânz şi cină dacă s-ar putea. Iubesc dulciurile făcute de bunica mea, în special clătitele. Sunt delicioase, însă mă pot răsfăţa cu ele numai în timpul liber când programul îmi permite să o vizitez.
- Ce muzică asculţi?
Ascult orice tip de muzică, depinde de starea mea din acel moment. Înainte de meciuri îmi place să ascult melodii care îmi dau un vibe bun, la petreceri nu ţin cont de un anumit gen de muzică, mă distrez orice ar fi.
- Ce gânduri de viitor ai?
Diriginta mea, o persoană minunată care îmi este şi model datorită corectitudinii ce îi stă în caracter, ne spune adesea „nu contează ce faci, contează să fii cel mai bun în ceea ce faci”. Aceste cuvinte sunt motto-ul meu. Aşadar, vreau să fiu cea mai bună. Visez să joc pentru România. Cred că asta îşi doreşte fiecare sportiv, convocările la echipa naţională sunt răsplata noastră, e ceea ce ne face să vrem să muncim mai mult în fiecare zi. Vreau să joc handbal încă mult timp de acum, însă sunt conştientă că am nevoie şi de un plan B. Orice voi alege, mă voi raporta la timpul pe care mi-l voi permite să îl aloc handbalului. Până la sfârşitul carierei, îmi doresc să joc în aceeaşi echipă cu sora mea care este sursa mea de inspiraţie şi încredere. Cred că vom face treabă bună împreună.
