...sau partidele, că nici nu se mai ştie, acum, care a dat (lucrarea) şi a căpătat (şpaga). În fine, mă refer la ultima fază care a purtat iarăşi imaginea României pe culmi nebănuite ale gloriei fotbalistice şi nu numai, prin toată lumea. Adică la gazonul plantat cu neţărmurită grijă pe Naţional Arena de firma de suflet a fratelui lui Marian Oprişan (Cum care Oprişan? Oprişan, baronul PSD de Vrancea, doar îl ştie o ţară întreagă!), gazon care s-a transformat cu graţie într-un soi de teren numa' bun de motocros la categoria pitici. Săraca iarbă, arăta după câteva minute de joc mai crâmpoţită şi semănată cu hârtoape decât dacă ar fi fost scormonită după jir şi ghindă de o turmă întreagă de mistreţi...
Vă miră cumva „calitatea” lucră(tu)rii? Pe mine, nu. Şi asta pentru că în ţara asta a devenit deja obicei folcloric ca orice afacere să se deruleze numai după binecuvântarea „şăfului de la partid”. Ãla taie, ăla spânzură, ăla împarte ciolanul în felii şi feliuţe, să ajungă la tot clanu' de afacerişti-căpuşă, ăla zice „bă, tu te ocupi de aia, da' ai grijă, să n-o faci prea bună, să ţină până după alegeri, că nu mai pupi tu comenzi din ăstea grase în veacu-vecilor!”. Aşa s-a întâmplat la Naţional Arena, de a fost aleasă pentru sădit panseluţe ...ăăă, pardon, gazon, taman firma care mai dăduse câteva rasoale răsunătoare la acelaşi obiect de activitate. Da, da' e firma „care este”, ca să zic aşa, şi alta n-are voie să câştige licitaţii de anvergura asta.
Din păcate, dezvinovăţirile patronului sus-amintitei firme, cum că vina o poartă, de fapt, organizatorii meciului cu Franţa, care n-au dat cu ventilatorul să răcorească gazonul, sunt de-a dreptul puerile. Vina o poartă atât firma lu frăţioru' lu' Oprişan, celebră prin rateurile repetate într-ale grădinăritului, cât şi geniile pustii din Primăria Capitalei, care au hotărât să-l cadorisească pe respectivul patron de suflet al partidului „care este” cu lucrarea cu pricina aşa, prin încredinţare directă.
Iar exemplul gazonului de pe Naţional Arena nu e, din păcate, singular. Asemenea mânării, pompos botezate „atribuire de contracte de lucrări” (lucrături, ar fi mai nimerit...) se petrec în mai toate oraşele ţării. Orice reabilitare de drumuri, orice petec de asfalt care trebuie turnat, orice modernizare a canalizărilor ori înlocuire de conducte, orice „ctitorire” de sală de sport ori de cămin de bătrâni (astea din urmă sunt însă foarte puţine...) trebuie, musai, să fie încerdinţată unei firme care de multe ori nu are nici măcar garajul pentru utilaje, darămite vreun excavator, buldozer, macara, ceva, dar are imensul merit de a fi contribuit cu dărnicie, de câte ori partidul a cerut-o, la „suportul de campanie”. Şi toată lumea e mulţumită...
Şi ne mai mirăm că toate merg aşa cu merg în România, că o amărâtă de asfaltare de trei pe patru metri se face în trei ani jumate şi ţine doar şase luni, ori că orice săpătură pentru schimbarea vreunei conducte durează cât un mandat de politician şi în urma ei nu rămân decât surpături şi gropi. Eh, vorba ceea: „România e o ţară frumoasă, păcat că e locuită”.
